Opera această memorialistică se vrea cântecul de lebădă al carierei scriitoricești a lui Yalom. Ajuns la 85 de ani (în momentul când scrie cartea), ”începătorul într-ale îmbătrânirii” vrea să facă pace cu sine însuși, să-și amintească despre sine ca să poată spune povestea vieții sale. Cartea e alcătuită din 40 de capitole cu titluri frumoase, nepretențioase, așa cum este, de altfel, stilul întregii lucrări. Se poate spune că memoriile sunt structurate pe mai multe planuri narative:

-formarea profesională a lui Yalom (care pune în valoare calitățile intelectuale deosebite ale tânărului: cultul cărții în care a crescut, exigența, perpetua nemulțumire generatoare de anxietate, pe care o va trata mai târziu, dorința de a inova și de a fi un deschizător de drumuri);

-imaginea familiei sale (fuga tatălui din Rusia, condiția de evreu, relația cu părinții, austeritatea mamei, lipsa de comunicare cu acesta, permanenta zbatere a tatălui de a asigura prosperitate, de pe urma negustoriei, căsnicia de peste șase decenii cu Marilyn, cei patru copii și șapte nepoți);

-laboratorul de creație al operelor de ficțiune (deși om de știință, unele romane s-au născut din inspirație, din acel inefabil, generator de substanță creatoare; pasiunea pentru filosofie pe care a valorificat-o, ficționalizând biografiile unor scriitori interesanți pentru Yalom);

-călătoriile lui Yalom prin spații geografice atât de diferite (Hawaii, India, Franța, Anglia, Japonia, China, Bali etc.);

-grupurile de terapie pe care le-a condus (grupuri de pacienți cu cancer, de soții îndoliate, de alcoolici, de cupluri, de studenți, de rezidenți, de terapeuți) sau din care a făcut parte;

-senectutea și relația cu moartea.

Ultimele teme bântuie toate paginile cărții. Din acest punct de vedere, memoriile lui Yalom pot fi un ghid spiritual pentru cei ajunși la aceeași vârstă ca scriitorul și creează un amalgam de stări: nostalgie, tristețe profundă, dar și seninătate, încredere în natura umană, dorința de a experimenta și în plan uman:” Eram profesor la Stanford de peste trei decenii, locuiam în aceeași casă, copiii mergeau la aceleași scoli și nu fusesem vizitat niciodată de tragedii profunde: nicio moarte nedreaptă, timpurie, -părinții mei au murit la vârste înaintate; tata la șaizeci și nouă, mama la peste nouăzeci. Sora mea, cu șapte ani mai mare decât mine, era încă în viață la vremea aceea. Nu pierdusem niciun prieten apropiat; copiii mei erau sănătoși. (nota mea: imaginea asta amintește de imaginile idilice ale trecutului din ”Amintirile” lui Creangă). […] De câte ori nu mi-am dorit să evadez din turnul de fildeș în mijlocul necazurilor lumii reale. Ani de-a rândul mi-am imaginat că voi lua un an sabatic în care să experimentez o muncă fizică, poate ca șofer de ambulanță în Detroit, bucătar de fast-food în Bowery sau băiat de sandviciuri într-o piață.[…]Mă gândesc neîncetat la moarte. […]nu mă pot abține să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă soția mea s-ar îmbolnăvi fatal, iar gândul acesta îmi provoacă, de fiecare dată, o tristețe de nedescris. Sunt conștient, pe deplin conștient de vârsta mea și de faptul că am ajuns într-o altă etapă de viață. Toate semnele îmbătrânirii-cartilajul distrus de la genunchi, vederea slabă, durerile de spate, senilizarea plăcilor, părul și barba tot mai albe, visele despre moarte- toate îmi amintesc că mă apropii de sfârșitul vieții.”

Plângându-se, dar și răzând pe seama ”frumuseților” bătrâneții, Yalom aruncă în pagină o serie de întrebări dulci-amare care arată că ajuns în miezul ființei sale: ”Cine este bărbatul care zâmbește și se apropie de mine? Îl cunosc, știu sigur, dar, ah, cum îl cheamă?Cum se numea restaurantul din apropierea plajei din golful Half Moon unde ne plăcea, mie și lui Marilyn, să mergem? Dar cum îl chema pe comedianul acela scund și amuzant din Arunc-o pe mama din tren? Pe ce stradă se află Muzeul de Artă Modernă din San Francisco? Cum se numea forma aceea ciudată de terapie bazată pe nouă tipuri diferite de personalitate? Și numele psihiatrului care a inventat analiza tranzacțională, pe care îl cunosc, de altfel? Recunosc figurile familiare, dar numele s-au evaporat-unele revin, altele dispar imediat după fiecare reamintire.”

Întrebările acestea sunt o replică simplă, în altă cheie, a finalului dramei lui Sorescu, ”Iona”:”Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu arau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?”

Pe lista lecturilor despre imaginea senectuții, pe lângă Cicero și Seneca, poate fi adăugat și Irvin D. Yalom. Impresionează bagajul informațional amplu al cărții de memorii, referințele culturale. De exemplu, amintește de filmul Amour: ”Cunosc și cauza insomniei. Filmul franțuzesc Amour, văzut seara, în care un soț iubitor își ajută soția suferindă să moară. Cuplul semăna cu mine și cu Marilyn, iar povestea m-a bântuit până dimineață. Amour este un film superb, dar urmați-mi sfatul: vizionați-l înainte să împliniți optzeci de ani.”

În loc de încheiere, doar mirarea de a fi întâlnit multe cacofonii în cartea tradusă în română. Oricum, e bine că nu au fost evitate prin adăugarea particulei ”și”.

LOREDANA STAN