”Senzația de ”nefericire” îi era străină lui Iakov, nu-și îngăduia să se simtă nefericit, se rușina când tristețea apărea fulgerător și, în momentele grele, știa să se bucure de cele mai mărunte daruri ale vieții: de soarele apărut pentru o clipă, de ramura verde din fereastră, de omul agreabil, întâlnit întâmplător pe drum, cu care putea intra în vorbă, de o carte-lucrul mai important decât toate. Marusia știa să se bucure și ea de nimicuri, dar trebuia ca Iakov să fie prezent, fiindcă fără un martor, fără un spectator, nu reușea deloc să fie fericită. Artistul are nevoie întotdeauna de public.

Iakov era sigur că ar fi putut să-i înfrângă starea de deprimare cu bărbăția lui, cu intimitatea minunată, rar întâlnită, care le înfrumuseța viața. Voia s-o mângâie, s-o alinte, s-o îmbrățișeze, s-o facă să ajungă la punctul culminant al plăcerii împărtășite de amândoi și chiar să treacă în zona aflată dincolo de plăcerile trupului…”