„La o anumită vârstă începi să-ţi dai seama cât eşti de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate, nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvârşită comuniune sufletească. Trebuie să înţelegi că menirea omului (de altfel cred că şi a oricărei fiinţe vii) este să ducă singur o viaţă solitară… Slăbiciunea şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că înţelegi pe alţii, că iubeşti şi eşti iubit şi înţeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ţi dai seama tocmai în clipele când singurătatea, majestuoasă şi divină, te copleşeşte mai crâncen…”. LIVIU REBREANU, ”Jurnal”