”Te iubesc ca pe un halat vechi”

Ieri, o replică (”Te iubesc ca pe un halat vechi”) din piesa de teatru ”Oblomov ”, după romanul omonim, scris de I.A.Goncearov, a trecut neobservată pe Instagram. Probabil, majoritatea au asociat declarația de dragoste cu reclama în care un individ tulburat întreba despre costul halatului. Pentru Oblomov, care creează un stil de viață ce îi poartă numele transformat în adjectiv și care presupune pasivitate, contemplare, otium, halatul este haina cea mai de preț, simbolul unei lumi tihnite, ocrotitoare, așa cum în vreme de izolare, pijamalele sunt o uniformă. Așa că replica din titlu chiar este o declarație de dragoste. Iată, la începutul romanului, descrierea hainei de casă a lui Oblomov și a modului de viață, care, în contextul actual, are alte semnificații:

”Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor și cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără niciun fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, și atât de încăpător, încât Oblomov putea să și-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul își cam pierduse din prospețimea culorilor și, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el își mai păstra totuși și acum tonurile vii, orientale și trăinicia țesăturii.

În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedie de calități de neprețuit: era moale și suplu, nici nu simțeai că-l porți; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mișcări a trupului.

Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă ușor și comod. Avea niște papuci mari, largi și moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei fără să se uite.

Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneș; era o poziție normală. Când era acasă- și era mai întotdeauna acasă-stătea tot timpul culcat în aceeași odaie l-am găsit și care-i servea în același timp de iatac, de birou și de salon.”

Acest articol a fost publicat în ale vieții, CHESTII, CĂRȚI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.