Setea de a nu mai scrie se datorează scriitorilor care se împăunează cu statutul ăsta și își înalță munți de cărți, coloane volatile construite din cuvinte  pe care nu le citesc decât vreo doi orbi. Vorbe care înseamnă ceva nu ajung la inimile și ochii celor care, cu adevărat, înțeleg ceva din lumea asta. Oricum, lumea  e construită din munți de likeuri, din egouri umflate până la explozie. Cuvintele lui Emil Cioran devin mai adevărate ca niciodată: ”Scriitorii (…) toți, până la moarte, scriu. Nu mai are niciun sens. Pentru ce să multiplici cărțile? Toți scriitorii au scris prea mult, după părerea mea. (…) Shakespeare a exagerat. Toți au scris prea mult. Am spus așa: m-am plictisit să calomniez universul (..,) Eu am scris toate cărțile mele din rațiuni medicale, terapeutice (…). Tema inutilității și a morții. Toate celelalte teme nu au nicio importanță”. Dar ce știa Cioran?