Am citit cartea acesta cu plăcerea cu care se citește un roman memorialistic, un roman în care persoane reale se transformă în personaje, o creație în care se regăsește aceeași artă a narațiunii cărtăresciene, aceeași abilitate de a re-crea cu ochii minții și cu magicul „creion de tâmplărie” (omologul „slovei făurite ”argheziene, metaforă a trudei scriitoricești, a destinului de scriitor pe care i l-au menit sorții) o lume duios de reală. Deși scriitorul Mircea Cărtărescu mărturisește că a încercat să folosească o voce foarte simplă, ușor de înțeles de oricine, am regăsit în spatele persoanei I un eu proteic, cu multiple măști: un eu biografic trăitor într-un bloc anost, comunist, din Colentina, care circulă cu tramvaiul, care este membru al Cenaclului de  Luni, dar și un eu literar, iubitor de Eminescu cel păros pe picioare, descriind cu imaginație și cu expresivitate lumea prin care a trecut, trăsături care amintesc de cărțile sale (e.g. am reîntâlnit cuvântul „famelic” din „Solenoid”).

Este o carte de publicistică culturală, scrisă  pe parcursul  a două decenii,  fiind alcătuită din trei părți. Prima parte intitulată CUM I-AM CUNOSCUT  conține confesiuni despre întâlnirile cu scriitori în carne și oase, portrete ale unor mânuitori ai condeiului precum: Marin Preda, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Gellu Naum, Mircea Nedelciu, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Alexandru Mușina etc.

Următoarele două părți ale volumului (Creionul de tâmplărie; Gheață și foc) pun în valoare și vocea profesorului prietenos, carismatic care explică publicului aspecte neștiute din laboratorul său de creație, realizând o artă poetică sui-generis, scriind despre propriile creații ca despre propriii copii. În ultima parte,  Mircea Cărtărescu apare în ipostaza unui cititor profesionist, mărturisindu-și nenumăratele iubiri livrești, generatoare de adevărate revelații: „Cartea lui  Sábato (n.n. ”Despre eroi și morminte”) a fost prima care m-a convins că un scriitor adevărat nu trebuie să scrie  romane sau poeme, ci mărturii totale ale miracolului și dezastrului existenței, unde granița dintre poezie, filozofie, teologie, strigăt, sângerare și ejaculare să-și arate artificiul esențial. Îmi amintesc prima lectură, de acum mai bine de patruzeci de ani. Locuiam cu părinții la etajul cinci al unui bloc muncitoresc. Pe geam vedeam alte blocuri. N-aveam nici viață, nici prieteni, nici iubită, nici viitor. Mă simțeam undeva în fundul pământului. Respiram doar prin cărți. Romanul necunoscutului argentinian mi-a reamintit lucruri pe care le știusem dintotdeauna. […] Cartea asta (n.n. ”Raportul despre orbi”) în răspăr cu toate experimentalismele vioaie ale vremii m-a învățat valoarea, în literatură, a gravității, a seriozității, a asumării destinului uman, a tragismului sorții noastre. «Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele copilărești» , pare să spună, în fiecare frază, alături de Sfântul Pavel, Sábato. Nu cunosc, între contemporanii săi, cu excepția lui Beckett și a lui Cioran, spirite la fel de eroice în fața inevitabilei stingeri universale.”

Toată cartea este străbătută ca un fir roșu de iubirea față de Eminescu, poetul demitizat, poetul citit simplu și fără clișee, „totemul poeziei românești”, analizat în „faimosul – sau, cum spun americanii, in-famous – număr […] al «Dilemei» ”.

Tema prieteniei, a solidarității de breaslă pun în valoare dimensiuni umane ale scriitorului. Sunt emoționante portretele pe care le realizează colegilor săi de generație, este de apreciat  iubirea profundă față de Traian T. Coșovei sau respectul față de poezia lui Gellu Naum.

Ironia fină și umorul sunt instrumentele cu ajutorul cărora scriitorul povestește amintiri din armată, pretext de a evoca și prima întâlnire cu Mircea Dinescu. Mai ales pentru cei care trăiesc în câmpia ialomițeană, descrierea armatei făcute la Fetești și invitația „tovarășului poet” Dinescu în rândul „filologilor de la termen redus” reprezintă o secvență interesantă, dar și imaginea unei epoci sumbre: „Cum trebuiau bifate și niscai evenimente culturale, o dată pe an erau invitați scriitori, mai locali, cât de cât, dacă se putea. Nu știu ce oameni importanți a născut Feteștiul, dar la o aruncătură ceva mai zdravănă de băț era Slobozia, așa că invitarea lui Dinescu a fost naturală. Sub niciun motiv nu trebuia să scoatem vreo vorbă. Vreo doi dintre noi au primit pe hârtiuțe întrebări pe care, la un semn discret al locotenentului nostru, Burnaru Vasile, trebuia să le punem poetului: «Când ați început să scrieți? », «De unde vă vine inspirația?» etc. […] Cu vreo două ore înaintea sosirii poetului, ne-au adunat la comandament, în jurul unei mese lungi. Arătam ca naiba: niște răcani extenuați, în uniforme prea mari pentru ei. Am așteptat acolo, asudând sub gulerele noastre de plastic cusute cu liță, uitându-ne pe pereți și suferind cumplit de umilința situației (căci toți intraserăm la facultate, eram tobă de literatură, mulți scriam deja profesional)…

În fine, tovarășul poet s-a arătat, însoțit de nea Boboc. Ne-am ridicat în picioare. Aveam pe atunci 19 ani, deci Dinescu trebuie să fi avut 24. Purta un pulovăr de mohair verde și arăta afurisit de prosper. Era deja faimos, «copilul teribil al poeziei românești». Era însoțit de o fată foarte elegantă. Mai târziu mi s-a spus că ar fi fost poeta Daniela Crăsnaru. Din anonimatul nostru prăpădit și chinuit, din bocancii noștri ce ne făceau răni, din izmenele noastre găurite ne uitam la ei ca la două făpturi din altă lume…

După ce invitații s-au așezat, nea Boboc a scos din buzunar o foaie de matematică  și-a început să citească de pe ea o modestă producție proprie. Începea cu versurile «Dragi poeți din București,/Ați ajuns iar la Fetești…» și-a ținut-o  tot așa vreo douăzeci de minute bune. Dinescu a citit și el o poezie prin strungăreața sa cât strâmtoarea Bering și după acest «moment poetic» am fost încolonați și trimiși pe arătură ca să ne băgăm mințile-n cap…”

Un loc aparte ocupă în volum proza „Cum n-am ajuns Camus”, un fel de curriculum vitae narativ, literar, al scriitorului, dar și istoria prieteniei cu Gabriel Liiceanu și cu Editura „Humanitas”.

L-am regăsit în volumul „Creionul de tâmplărie” și pe Cărtărescu-poetul, în discursul „Poezia ca vârf al cunoașterii” rostit la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyay din Cluj, dar și în versurile inserate la finalul articolului în care demonstrează că Sábato este un „Dante Alighieri al modernității”: ”dimineață rece dar luminoasă de aprilie/ suntem în anul Domnului 1992/troleibuzul 66 abia se târăște prin mijlocul circulației/eu, pe banchetă, citesc «Păianjenul negru»,/mă uit din când în când pe geam la lumea colorată, și enervarea în mine crește:/o să fac jumătate de oră până la editură./Mă duc să-mi văd coperta la cartea de proză/și mi-o închipui în fel și chip.//statuia lui C. A. Rosetti stă și ea pe banchetă/citește și ea ceva/circulă și ea cu pământul odată-n «eternitate»…”

La sfârșitul volumului, în chiar ultima sa pagină, am descoperit încă un motiv pentru care îmi place Cărtărescu: elogiul adus operei scriitorului Romain Gary, „Fabulosul autor francez a scris treizeci de romane sub patru pseudonime și a luat de două ori premiul Goncourt, sub două nume diferite!”

E important pentru cititorii grăbiți, sătui de sofisticării de limbaj, faptul că acest volum se citește ușor, dar mai important mi se par a fi actul de memorie culturală pe care îl realizează scriitorul Mircea Cărtărescu și mărturisirea devotamentului etern față de literatură (veritabilă profesiune de credință ): „Datorez totul literaturii. Ea a ținut pentru mine loc de educație morală și religioasă, prin filtrele ei am privit, întreaga viață, spectacolul lumii. Cum am ajuns eu, fiul unor simpli muncitori dintr-o periferie a Bucureștiului, care n-a avut în casă o bibliotecă, n-a fost până-n timpul facultății la un muzeu sau la teatru și care n-a ascultat muzică simfonică decât în zilele de doliu după moartea vreunui președinte, să mă aflu acum în fața dumneavoastră, în acest loc la care n-aș fi avut dreptul să visez vreodată?

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025