– despre granița fină dintre plăcere, iubire și moarte, în anii comunismului, când nu exista educație sexuală, drepturile omului nu erau respectate, iar avortul era interzis prin lege:

”Totul era spaimă atunci, la început, când se făcea întuneric- dacă rămâneam singuri, doar noi doi, granițele se întăreau dintr-odată, cazemata era bine păzită. Interzis. Știam foarte bine, la paisprezece, la cincisprezece, la șaisprezece ani, da, știam foarte bine deja ce înseamnă cortegiul funerar care străbătea din când în când cartierul, trecând lin, cu o mireasă în coșciug. Șoaptele din urma camionului care purta tânăra moartă spuneau de fiecare dată o poveste- aceeași, în aceleași cuvinte- despre ce-a făcut fata, săraca, și, deși povestea nu era niciodată spusă în detalii foarte concrete sau chiar până la capăt, toate amănuntele erau bine așezate acolo, cum și capătul era întotdeauna  acolo: în florile strivite rămase pe jos, frunze, petale și tije încă vii călcate de tălpile rudelor, ale prietenilor, ale străinilor curioși, în mirosul și-n murmurul stins din urma cortegiului, în bănuții argintii de pe jos, afundați în asfalt în zilele calde, dacă nu apucau să fie culeși imediat de copii și sărăci, în fotografia alb-negru, mare, atent înrămată, cu o panglică neagră pe colț, din care zâmbea o fată ca mine, ca sora mea, ca prietena mea, în sarafan de liceu și cu cordeluță pe cap, care n-a avut grijă. N-a avut grijă, așa că acum pleacă de-aici și se duce-n pământ, purtată prin cartier în sicriul deschis, acoperită de voaluri strălucite și reci, cu vârfurile pantofilor împungând în aerul zilei și-o trenă de șoapte purtată în urmă: biata de ea, biata de ea, s-a sinucis, sărăcuța, rușine, Doamne, ce păcat, ce rușine.

Probabil că încă de-atunci am asociat dragostea cu moartea.(…)

Ah, dar noi eram atât de nevinovate la cincisprezece, la șaisprezece ani, atât de nevinovate, eu și prietena mea și prietenele prietenelor mele și prietenele prietenelor lor, nimănui nu i-ar fi dat prin minte să treacă pragul, era de neconceput, nu era cu putință, cine să se arunce cu dragă inimă spre moarte pentru o clipă de plăcere- pe care nici măcar nu ne-o puteam imagina, deși ea se putea întrezări, da, în seri ca aceea, a primului sărut, cu palma strecurată prin părul de la ceafă, sau în zile ca aceea, a furtunii, când ne înghesuiam unul într-altul tot mai uzi și înfiorați și încinși, tremurând și aburindu-ne unul altuia obrajii, cu răsuflările întretăiate, sub copacul cu etichetă metalică prinsă în cuișoare pe trunchi.”