Mircea Cărtărescu vorbea, cu ocazia lansării celui mai recent volum al său, și despre tipurile de lectură prezente în zilele noastre, în rândul consumatorilor de literatură: lectura empatică (în care cititorii intră în pielea personajelor, sunt răvășiți, impresionați de cărți, fără să fie interesați să caute motive ale plăcerii livrești) și lectura cerebrală, profesionistă (care invită la reflecție, analiză, interpretare, găsind răspunsuri la întrebarea ”de ce ți-a plăcut cartea?”). „Toți copiii librăresei” predispune la ambele tipuri de lectură. Pentru mine, a fost madlena care mi-a redeșteptat emoții, senzații, mirosuri, amintiri despre perioada dinainte de 1989.

Din punctul de vedere al reconstituirii vieții din comunism, al prezentării condiției femeii în acea epocă, „Toți copiii librăresei” poate fi așezată alături de cărțile Ioanei Nicolaie (”Pelinul negru”, ”Cartea Reghinei”) sau de ”Sînt o babă comunistă” a lui Dan Lungu.

Matei Vișniec, în ”Iubirile de tip pantof Iubirile de tip umbrelă”  face din Rădăuțiul natal un cosmos, așa cum și Veronica D. Niculescu construiește un asemenea univers în micuța librărie din orașul Pitești. Cartea reprezintă confesiunile Silviei Albu, o tânără de douăzeci și trei de ani, care se întoarce în Piteștiul natal, după un exil impus de familie, în Sibiu, unde a stat la o mătușă, vreme de 5 ani, pentru a naște și a înmormânta rodul iubirii ei nelegitime.

Romanul are ca motto versurile lui E.B. Yeats:

Come away, O human child!
To the waters and the wild
With a faery, hand in hand,
For the world’s more full of weeping than you can understand  care sunt o pledoarie pentru păstrarea inocenței și a purității copilăriei. În cheia aceasta poate fi interpretat și titlul romanului: dorința de candoare, o metaforă a rezistenței împotriva răului și urâtului din lume. Mica librărie devine o oază a puținelor bucurii ale spiritului, o insulă a libertății interioare. Librăreasa este stăpâna acestui univers. 

Cartea este și un delicat roman de dragoste dintre o librăreasă și un ceasornicar, individualizați prin nume, cu istorii personale interesante și cu dorința vindecării sufletului prin iubire. Scriitoarea însoțește fiecare personaj, „toți copiii”, dar și maturi precum ceasornicarul, obsedatul, măcelarul, infirmiera, inginerul proiectant etc., nu doar pentru a descrie medii sociale diferite, dar și pentru a realiza o radiografie veridică a societății, o monografie a vieții trăite în comunism cu toate privațiunile și nenorocirile aferente (lipsa de alimente, raționalizarea acestora, raționalizarea furnizării energiei electrice, a apei calde, orașele sufocate, înghițite de clădiri lipsite de personalitate, statutul umilitor al intelectualului, cenzura presei, cultul conducătorului iubit etc.). Anii ’80 sunt creionați și prin referințe muzicale, livrești, dar și prin descrierea unor obiecte care definesc memorabil această epocă (gumele chinezești, florarele, echerele, sticlele de Pepsi, ciocolata chinezească, vata, păpușile Arădeanca etc.)

Prologul așază „În ramă” povestea de iubire, tristețe, solitudine a Silviei Albu, într-un cronotop descris realist, dintr-o perspectivă narativă obiectivă: „Într-o sâmbătă pe la prânz, un pic după ora la care copiii cei mai mici se întorceau de la școală, iar o parte dintre cei mai mari intrau la ore, dacă ai fi stat pe băncuța din fața blocului-turn aflat chiar pe granița dintre un cartier înverzit de la marginea Piteștiului și drumul spre gară,[…]. A parcurs latura dinspre stradă a Complexului, a trecut de colțul cu Artizanatul, unde nu intra nimeni niciodată, și abia ajuns în fața Frizeriei a încetinit un pic.[…] La intrarea în Poștă, în partea stângă, chiar lângă ușile largi, erau ferestrele înalte ale unui ghișeu. Dacă urcai pe câteva trepte de piatră, vedeai tot ce era expus în vitrină: ilustrate cu orașul, cu pisici și cu artiști de cinema, ziarele Scânteia și Scânteia Tineretului, revistele Luminița și Cutezătorii.[…] Acolo, chiar după colț, era Ceasornicăria.[…] La Sifoane, a așteptat lângă vitrină să plece clienții […] La Pantofar, Mădălin a ajuns cu respirația tăiată[…] Abia la colțul Cinematografului s-a oprit și s-a apucat să-și numere comoara[…]  rămas o vreme acolo, la umbră, lângă cele trei afișe: cu filmul care rula în zilele acelea, cel care avea să ruleze săptămâna viitoare și cel care avea să vină după aceea. Și-a zis că la acesta, anunțat sub plăcuța cu ”În curând- 17-23 iunie 1983”, un film cu Piedone, sigur o să meargă și el cu copiii din bloc.[…] În dreapta Cinematografului era Măcelăria. Mădălin putea să vadă de unde se afla că e goală. Nici marfă, nici clienți.[…] În dreapta, un pic mai departe, era Cofetăria. Acolo, la etaj, puteai să stai să mănânci o înghețată. […] Totuși, când s-a desprins de peretele Cinematografului, a luat-o înspre Librărie, nu spre Cofetărie.[…]Librăreasa, o femeie tânără și frumoasă, le arăta cele două modele, cu coperte tari legate cu șnururi. Fetițele și-au ales câte unul, apoi au cerut și lipici Pescăruș.[…]În curtea largă din spate păreau să se adune toți oamenii care erau la ora aceea în zonă, ieșeau de peste tot, din case sau de la serviciu, în vreme ce în față, la Alimentara pustie, nimeni nu era interesat de rafturile în care zăceau aceleași câteva produse acoperite cu un strat fin de praf: sticle de apă minerală și oțet, borcane de compot de pere, conserve de pește, bulion și muștar, ceva biscuiți, praf de curățat oalele și săpun gălbejit.” Nu întâmplător, reperele spațiale ale acestui cadru transcris mai sus sunt scrise cu majusculă pentru că ele compun o  geografie imaginară a unei lumi dominate de gri, sărăcie, suferință.

Cele douăzeci și opt de capitole cu titluri sugestive refac povestea de viață a tinerei de douăzeci și trei de ani, Silvia Albu. Aducerea pe lume a unui copil, la 17 ani, într-o vacanță de vară, într-o  lume în care avortul este interzis prin lege, mijloace de contracepție nu existau, este evenimentul care îi schimbă radical eroinei cărții: „Copilul. Era atât de mic la trup, dar cu un căpșor foarte mare. ”Sunt disproporționați prematurii”, m-a avertizat asistenta-șefă chiar înainte să intru la el, ca nu cumva să mă sperii. Corpul lui subțiat, fără rotunjimile pe care te-ai  aștepta să le vezi la un prunc, stătea neclintit în cușca metalică slab luminată. Nu mi l-au dat să îl țin. Dar am putut să mă uit cum îl schimbă, cum îi fac fel și fel de manevre, cum îl întorc și îi fixează tuburile pe trupul micuț, acoperit de fire fine de păr peste tot. […]Am întins mâna și l-am simțit rece ca gheața. Mă așteptam să aibă creștetul cald. Așa ar fi trebuit să fie, ar fi trebuit să aibă aceeași temperatură cu a mea, doar din mine fusese smuls cu atât de puțin timp în urmă, încât îi mai simțeam locul în mine. Cum de putea să fie atât de rece deja? M-am consolat, mult mai târziu, că măcar el a simțit atunci o atingere caldă. Pe 23 August, când orașul duduia de defilări și discursuri, l-am îngropat în Dumbravă.”

Capitolul „Dragostea, deci moartea” accentuează această graniță fină dintre plăcere, iubire și moarte, în anii comunismului și descrie fără accente de melodramă durerea unei tinere femei care nu s-a despărțit de vârsta adolescenței și se maturizează înainte de vreme, învățând lecția vieții și a morții.

Finalul cărții este unul deschis, neclarificând istoria iubirii dintre librăreasă și ceasornicar. Ultimul capitol intitulat „Cum se face” are mai pregnant o structură de jurnal. Naratoarea evocă aici întâlnirea din copilărie cu doamna Nicolae, o prietenă a familiei, a cărei afirmație spusă într-un context intim, a marcat-o pe Silvia Albu: „Dacă am învățat ceva de la viață, e faptul că suntem singuri.” Sunt derulate apoi, ca într-o  peliculă cinematografică, cadre din viața cotidiană a unei tinere librărese: aprovizionarea cu rechizite înainte de începerea școlii, vizita la Poștă, la dentist, la Cofetărie, corespondența cu iubitul ceasornicar. Secvența finală este cea a jocului cu cercul al celor două surori, Adina și Diana. Sora cea mare, Adina, are o încercare eșuată de a roti cercul în jurul trupului. Diana, copilul firav, bolnav, aparent neputincios culege cercul colorat de pe jos și reușește să îl rotească într-un ritm perfect, de parcă nu nu s-ar mai fi putut opri niciodată. Strigătul Dianei îndreptat către sora sa cea mare „Vezi, așa se face!” este un avertisment că lumea „se face”, se construiește  și de către cei mici, fragili, neputincioși și candizi.

Nota autoarei ”Crunte vremuri minunate” clarifică statutul acestei opere de ficțiune și prezintă sursele de inspirație, accentuând, din punctul meu de vedere, imaginea unei cărți a memoriei.

prof. Loredana Stan,  24 iunie 2020

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023