Informația primordială care privește conținutul cărții, cea care explică extracția narativă din mitul biblic al profetului minor Iona, ar putea să îndepărteze cititorii de această carte. Mutatis mutandi, se aplică îndemnul dantesc „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!” și celor care au „așteptări”, prejudecăți  legate de vechimea subiectului, istoricitatea lui plictisitoare, reiterată mereu chiar în interpretările școlare. Romanul acesta se citește foarte ușor (obsesia cititorilor din era confortului, a tehnologiei), este o carte destinată unui public eterogen. Aici se observă măestria, maturitatea artistică a scriitoarei Ioana Pârvulescu, care se folosește de subtile arme ale persuasiunii (umorul, poezia, frumusețea narațiunii, arta de a reconstitui realist epoci atât de îndepărtate.) pentru a apropia publicul către un asemenea tip de lectură.

Deși, dintre toate cărțile Ioanei Pârvulescu, subiectul acestei „Prevestiri” duce acțiunea cel mai departe în timp, romanul acesta este dedicat unui cititor al acestor vremuri. Datorită unei expresivității involuntare sau nu, cartea capătă semnificații noi în contextul pandemic. Ea a fost lansată în vreme de pandemie, dar scrisă înainte de aceasta. Cartea în care un om este înghițit de către un monstru marin ne arată felul în care fiecare  trăim în câte o hidoșenie limitată, captivă, din care încercăm cu disperare să evadăm.

În cele 524 de pagini ale „Prevestirii” pârvulesciene , cititorul poate călători prin epoci istorice diferite pentru că povestea lui Iona este spusă de nouă generații de naratori, începând cu micuța Esther, fiica eroului cărții, în secolul al VIII-lea,  și terminându-se la data de 02.02, 2020 când: „Viața învinsese.  Dumnezeu învinsese, Iona pierduse, își irosise cuvintele.”

A nouăzeci și doua povestitoare a mitului lui Iona spune ca și înaintașele sale povestea sacră, ca pe o datorie, nu la „spartul nunții” ca în balada lui Barbu, ci înaintea intrării în viață și lasă moștenire aceste cuvinte, alături de inelul de argint, cu safir, al Estherei, care trece și el din generație în generație: „Familia noastră, scumpii mei, se spune că se trage, în linie directă, din Iona. Mama mi-a spus povestea asta, pe care i-a spus-o, cu vorbe altfel tăiate, mama ei, pe care i-a sus-o cu alte vorbe, șlefuite după vremurile în care trăia, tatăl ei, și tot așa, de nouăzeci și două ori, istoria s-a repetat și s-a schimbat câte puțin, de la o gură bărbătească la una femeiască și-apoi iar la una femeiască și la una femeiască și iar la una bărbătească, până la cele dintâi vorbe bolovănoase ale celui dintâi tată care știa povestea, Iona însuși. Căci Iona rostogolea vorbele ca pe bolovani. Erau puține și grele.”

Povestea lui Iona este spusă ca în  „O mie și una de nopți”,  descrierea cetății Ninive amintind de aceeași carte. Fiecare narator aduce o contribuție personală în spunerea poveștii, încearcă să  convingă de veridicitatea faptelor, de existența eroilor, oferă lecții de viață. Spre exemplu, spre sfârșitul părții a doua a cărții care e dedicată episoadelor în care Iona „moare” în burta peștelui pentru a fi apoi eliberat, deci înviat, povestea ajunsă în acest moment critic stârnește tristețea celui care ascultă istorisirea: „Gândește-te, Mical, hai, că ai plâns destul, gata, noi, bărbații, trebuie să fim tari, vreau să te obișnuiesc cu viața, încearcă să râzi de ea, ca să nu râdă ea de tine. ”

Cartea este simetrică, are un prolog și un epilog care se petrece în secolul XXI. Prologul explică felul în care mitul lui Iona s-a apropiat de scriitoare, aceasta nemaiputând să se ascundă de această poveste. Autoarea este ea însăși personaj când explică, într-un fel, geneza romanului: „De când am început să am corespondență electronică în engleză, mi s-a spus adeseori Iona. Programul Spelling&Grammar corectează automat, în engleză, oa din Ioana, pe care nu-l recunoaște, în o, care i se pare mai plauzibil (și, într-adevăr, Iona există ca prenume feminin, dacă e să mă gândesc doar la violonista și dirijoarea Iona Brown).La început mă necăjea transformarea. Numele meu plin de vocale îl conținea și pe cel al bunicii mele materne, Ana, pe al străbunicii paterne. tot Ana. era legat, în plus, de mulți Ioan, și de sărbătoarea cu acest nume în preajma căreia mă născusem. […] Mi-am dat seama că realitatea mă trăgea de mânecă: să scriu despre viața lui Iona a devenit aproape o obligație. Misiunea mi s-a părut la fel de grea ca aceea pe care o primise de la Dumnezeu purtătorul de drept al numelui.”

Ca într-o matrioșkă, povestea iese rând pe rând la lumină. Strat după strat, este răzuită povestea, ca într-un palimpsest.

Romanul acesta „Se dedică taților” pentru că se regăsesc aici cel puțin trei tați, personaje importante în carte: Dumnezeu, tatăl ceresc, vocea cu care comunică eroul mitului biblic; Iona, primul tată, profetul care nu vorbește decât atunci când glasul  său trebuie să fie auzit, care se teme de faptul că vorbele sale pot căpăta trup („Aveam vreo doispe ani când am observat prima dată că vorbele mele nu sunt la fel ca alții. Mie îmi dădeau rod, așa cu rodesc semințele și din ele ies firișoare verzi pe care le poți apuca cu mâna sau așa cum se fac strugurii în via noastră din deal și îi poți mânca. Cuvintele mele făceau.”); Iacob, unchiul eroului sau poate tatăl, personajul fără de care povestea nu s-ar fi putut spune. Iacob este un personaj complex, care îmi amintește de eroul cărții „Laur” scrise de Evgheni Vodolazkin, este tămăduitorul, este înțeleptul care îl inițiază pe Iona pe parcursul călătoriei spre Ninive. La începutul cărții, Esther ajunge să-l urască pe acest unchi pentru că o privează de prezența tatălui: „Iată că și oamenii buni pot fi ca moartea, îți pot lua pe cineva pe care-l iubești, iar atunci care-i deosebirea? Orice om care-ți ia pe cineva drag și-l face să dispară din viața ta e moartea.” Vorbele lui Iacob că „oamenii ar trebui să-și ureze mai degrabă «moarte bună» decât «noapte bună» ” definesc înțelepciunea acestui personaj.

Tema dragostei, a istoriei, a religiei, relația părinți-copii, condiția femeii, imaginea maternității, sunt câteva dintre aspectele care oferă tabloul unui roman complex. E emblematică pentru frumusețea scriiturii și pentru profunzimea mesajului care intră în nenumărate dialoguri livrești și artistice, secvența din capitolul „Corpurile lor nu mai serveau la nimic” a ultimei întâlniri dintre Iona și Iacob, când pare că rolurile celor doi se inversează, eroul biblic este lucid, reflexiv, anticipând revolta sa în fața lui Dumnezeu, iar bătrânul are viziunea morții, având puterea de a rosti niște cuvinte testamentare și vizionare. Iona descoperă salvarea prin logos, aproape de sfârșitul misiunii sale, nu e un erou locvace precum cel sorescian. Nici nu alege calea eliberării sinelui prin moartea văzută ca un început, ca o altă călătorie. Deși Iona se va întrista că prevestirea sa nu se împlinește, Iacob îl avertizează că misiunea sa a fost, de fapt, nu aceea de a profeți apocalipsa, ci de a salva cetatea Ninive: „dacă Dumnezeu voia să distrugă cetatea nu te mai trimitea, te-a trimis ca s-o salveze, băiatule, nu ca s-o distrugă, iar cei care-au semănat în lacrimi vor  secera în bucurie, căci tu vei mânca munca mâinilor tale, fericit ești și bine îți va fi, femeia ta o să fie ca butucul roditor de vie înlăuntrul casei tale și băiat ți-a născut, sănătos și voinic, fiii ca ramurile de măslin o să fie în jurul mesei tale, iată, așa binecuvântat, ca turtureaua, porumbelule…”

O mențiune specială se cuvine a fi făcută pentru frumusețea, grația, ineditul  cu care este înfățișată iubirea senzuală. Nimic gratuit, nimic vulgar.

Viziunea scriitoarei este una muzicală (prin cultivarea polifoniei și a tehnicii contrapunctului), dar și cinematografică, Ioana Pârvulescu povestind la o lansare a romanului: „M-am dus cu o cameră de filmat în epoca lui Iona și am făcut o transmisiune de acolo.”

Loredana Stan