Romanul Tatianei Țîbuleac este  o carte mică, de doar 122 de pagini, alcătuită din 77 de bucăți de text (un fel de capitole), dar generatoare de stări atât de diferite, de trăiri contradictorii.

Scriitoarea este născută în zodia balanței, la Chișinău, în anul 1978, trăiește la Paris de zece ani și nu este membră a Uniunii Scriitorilor din România sau Republica Moldova. Este mamă, este o femeie frumoasă, cu un aspect gingaș, în răspăr cu duritatea problematicii prozei sale. Considerând că viața sa cotidiană nu este departe de banal, plăcându-i singurătatea, se vede ”așezată” pe trei planuri: personal, prin cărțile sale, și dincolo de lumea aceasta (murindu-i mare parte din familia sa: tatăl, bunicii, surorile sale.) Ea declară că romanul său este despre neiubire și este destul de dur, nu este pentru copii, în rest, poate fi citit de oricine.

Scriitoarea și Marius Chivu vorbesc despre influența majoră pe care a avut-o cartea ”De ce fierbe copilul în mămăligă” scrisă de Aglaja Veteranyi asupra stilului ”Verii….”. Tema adolescenței, stilul alert, dur, confesiv,  caracterul de metaroman apropie romanul acesta de proza lui J.D. Salinger, Charles Bukowski, chiar Jack Kerouac. În schimb, relația mamă-fiu, așază ”Vara…” alături de romanul memorialistic ”Promisiunea zorilor” al lui Romain Gary. Deși cele două cărți sunt atât de diferite, nu am mai întâlnit până la ele o imagine atât de complexă a unei iubiri ieșite din canoane, dintre mamă și fiu. (O altă apropiere ar putea fi aceea că eroii celor două cărți- unul real și altul ficțional- sunt fii de emigranți.)

Dacă tot vorbim de apropieri ale romanului acestuia de alte opere de artă, se cuvine menționat și filmul „Mommy”, regizat de Xavier Dolan, care  poate fi considerat o replică în imagini a cărții scriitoarei basarabence, chiar dacă îi lipsește lirismul profund.

Cele mai interesante, originale, care ating cele mai sensibile coarde ale sufletului uman sunt, din punctul meu de vedere, teme precum: condiția tânărului rebel, problematic, diagnosticat cu o boală psihică, lipsit de iubire; omul aflat în fața morții; drumul de la ura viscerală până la iubirea dincolo de ființă.

Romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” este un tratat de ”dezurâre”, un ghid de întoarcere a ființei în matca sa firească: ”Să dau acea vară înapoi ca pe o înregistrare și să ajung din nou  în ziua în care ea a a venit- grasă și mică- să mă ia de la școală de ziua ei. Să o dezurâsc și să-i spun că are ochi frumoși, înainte ca ea să mă fi întrebat.”

Subiectul cărții este simplu: un tânăr care se consideră ”un nimic” și mai de bun simț dacă s-ar fi înecat sau spânzurat sau împușcat, în ziua absolvirii unei școli pentru ”copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii”, zi în care mama sa împlinea 39 de ani, pleacă alături de aceasta într-o vacanță, într-un sat francez. Vacanța aceasta se dovedește ultima încercare de apropiere a celor doi. Rememorarea acestei ultime veri petrecute alături de mama este realizată din perspectiva unui narator ajuns la vârsta pe care mama o avea la începutul istorisirii acestei povești, un narator trecut prin experiențe traumatizante care și-au pus amprenta asupra sa: accidentul de mașină, alături de Moira, iubirea sa, mutilarea fizică și psihică, peregrinarea fără rezultate prin cabinetele multor psihiatri. Discrepanța dintre timpul povestirii și timpul narat întărește caracterul de metaroman al ”Verii…”: ”Acest capitol incoerent și lipsit de orice sens nu va ajunge, probabil în carte, însă îl las aici pentru orice eventualitate, în cazul în care cineva- vreun psihiatru sau vreun critic psihopat- va dori să stabilească cronologic ce s-a întâmplat cu mine în vara mamei.”

Portretul inițial al mamei este realizat cu o ură pe care o pot simți doar ființele tinere: ”nu o puteam suporta. Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată. Să o iradiez. În acele momente  […] o voiam pe mama moartă. Și dorința fiului e aproape să se realizeze, căci mama îl anunță pe Aleksy (căci așa îl cheamă pe eroul cărții) că are cancer și că până la sfârșitul verii va muri. Perioada aceasta e un prilej de rememorare a clipelor petrecute în familia marcată de tragedia morții surorii lui Aleksy, Mika,”cleiul, păianjenul nostru drag, care ne prinsese pe toți în pânza sa fermecată ca pe niște gâze și ne ținea acolo grămadă. Mika a fost singurul motiv pentru care ne-am simțit niște ani familie și nu ne-am ros beregatele dintr-odată, ca niște câini turbați ce eram.” 

Nevoia de dragoste a fiului Aleksy trece dincolo de imaginile dure ale cărții. Copilul resimte acut respingerea, neclintirea, tăcerea mamei, indiferența, alcoolismul tatălui și observă comportamentul normal pentru o asemenea tragedie al bunicii care deplânge atât moartea nepoatei, dar și ”nebunia” fiicei, mama cu ochii verzi: ”Mi-ar fi plăcut însă ca mama să-și fi amintit o singură dată și de mine- de celălalt copil al ei, împins în această lume de același  uter inconștient. […] În fiecare dimineață, după ce se trezea, se așeza pe un scaun în mijlocul camerei, cu mănușile Mikăi în poală și stătea așa până noaptea, când bunica o muta din nou în pat.[…] În toate acele luni femeia care m-a născut nu s-a uitat la mine niciodată, de parcă aș fi fost un loc gol. De parcă anume eu i-aș fi ucis-o pe Mika. Îmi amintesc cum mă duceam la ea plângând și încercam să o cuprind de genunchi sau de mijloc- mai sus nu ajungeam niciodată-, iar ea mă împingea cu piciorul ca pe un cățel păduchios.”

Laitmotivul ochilor verzi care dăinuie în amintirea fiului și după moartea mamei este o pledoarie pentru sensibilitate, pentru nevoia de iubire și de a vindeca rănile trecutului. Cartea este atât de picturală și accentuează imaginea ochilor frumoși ai mamei, în contrast cu portretul hidos pe care i-l construiește fiul: ”Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.” După șocul limbajului violent al primelor pagini, cu care naratorul își exprimă ura față de cea care l-a născut, imaginea ochilor verzi edulcorează impactul  portretului grotesc (coborât parcă din Goya) și arată disponibilitatea pentru iubire. Acesta este primul semn că legăturile dintre cei doi eroi ficționali vor fi reînnodate, că ura se va topi.

Alte laitmotive, cu semnificații profunde, sunt lanurile de floarea soarelui, macii, casa din satul din Franța, țara ”cea mai frumoasă de pe glob”, în care mama alege să moară, avându-l alături pe fiul său. Casa e chiar un personaj: ”casa era mereu plină de o lumină neobișnuită, care părea independentă de cea solară și avea o consistență străină tuturor felurilor de lumină pe care le văzusem până atunci. Lumina aceea era galbenă, aproape pulsatorie, iar dacă îmi mișcam mâna suficient de repede, o simțeam cum îmi pătrunde caldă în degete. […] Mie îmi plăcea să cred că toate avea o explicație – cum ar fi, spre exemplu, că cineva instalase deasupra casei o lupă enormă, care ne deforma treptat pe amândoi, urmând cine știe ce scop diabolic, dar fantastic.” Casa acesta a avut un model real, este casa familiei scriitoarei, locul în care aceasta a avut conversații profunde cu tatăl său, surse de inspirație pentru acest roman.

Secvențe emoționante sunt cele descrise pe plajă, la ocean, în plimbarea cu barca sau imaginea drumului de țară presărat cu maci și melci. Tânărul se transformă într-un îmblânzitor de melci, devenind un conducător al imperiului acestora: ”Îmi plăcea teribil că devenisem îmblânzitor de melci  […] ,dar mai ales îmi plăcea că cineva mă aștepta cu atâta bucurie neprefăcută. […] Datorită mie, melcușorii cei pierduți și inutili nu mai erau o colonie insignifiantă, un substitut temporar al câtorva maci perisabili. Melcii erau acum o forță, un imperiu, și aveau un conducător.” 

Între cele 77 de capitole ale romanului se regăsesc și zece monostihuri, niște definiții lirice ale ochilor mamei care la final, în cel de-al 76-lea fragment, sunt reunite într-un poem ce conferă lirism și sensibilitate cărții. Autoarea vorbește despre lirismul acestei cărți și spune că a încercat să fugă de el în romanul următor ,”Grădina de sticlă”.

Romanul începe atât de violent și se sfârșește într-o iubire metafizică, pe care doar o mamă și un fiu o pot simți: ”Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată”. Naratorul rămâne în căutarea unui paradis care ar însemna retrăirea acelor zile din ultima vară, ca prima dată.

O mențiune se cuvine făcută și pentru plasticitatea, frumusețea stilului volumului Tatianei Țîbuleac, în care își fac loc și două expresii folosite în limbajul vorbitorilor din Basarabia: ”copturi” ”e bravo”.

Loredana Stan