”Preferatele mele erau bomboanele de sticlă, care nu-mi încleiau dinții ca urâțeniile de caramele. Zahar Antonovici mă lăsa să-mi iau două, nu una ca restul copiilor, pentru că eram orfană și aveam în gură mai mult amar. ”Bomboane în schimbul urechilor” preciza el, ca și cum ar fi stabilit din start, afacerea aceea cu ascultatul. Și începea. Vorbea rar, mult, mereu, însă niciodată despre același lucru sau despre același loc, ceea ce era neobișnuit pentru un bătrân și un fost soldat.

Uneori mi se părea că, fără ascultatul nostru, Zahar Antonovici, pur și simplu, s-ar fi uscat ca un copac fără apă. Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că, doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste-chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă-are mereu grijă să facă dreptate.”