Te desparți de o carte după ce scrii niște rânduri despre ea, mulțumindu-i, cum poți, pentru clipele petrecute alături.

Titlul romanului îmi amintește de „Grădina de ciment” a lui Ian McEwan, amândouă, cărți la fel de curajoase, semănând și prin sondarea psihologiei copilului și a adolescentului.

Al doilea roman al Tatianei Țîbuleac are o problematică la fel de gravă ca și „Vara în care mama a avut ochii verzi”. De data aceasta, vocea naratorială îi aparține unei femei, iar acțiunea se mută în orașul Chișinău, în anii perestroikăi și mai apoi ai trezirii la viață a limbii române, „curtea” blocului în care Lastocika „se naște”, la vârsta de șapte ani, devenind un microcosmos.

Ca într-un puzzle, pe care îl construiește în fața noastră, personajul-narator ne poartă în timpuri diferite, scoțând din cotloanele memoriei poveștile care merită a fi spuse. Crescută la începutul vieții, la un internat pentru copiii orfani, Lastocika este înfiată apoi de Tamara Pavlovna, care îi oferă fetei un alt destin, învățând-o lecții dure de viață. Strânsul sticlelor, curățatul și vinderea acestora devine o meserie pe care eroina o deprinde cu greu: „Iată, să zicem, o sticlă. O sticlă, chiar și goală, chiar și pișată, chiar și străină, te putea îmbogăți. Asta dacă nu erai putoare sau bețiv, iar noi nu eram. Noi știam să adunăm și adunam. Cu mâinile înțepenite de frig, cu stomacurile întoarse de greață, noi adunam. Banii câștigați pe loc gol. Averea din nimic. Pentru ei și-a transformat ea viața într-o umblătură continuă. Pentru bani m-a crescut și pe mine. Nu din inimă albastră, cum am crezut în primele luni: pentru și mai mulți bani.”

Tema identității, condiția de orfan străbat permanent cele 188 de pagini. Eroina încearcă să afle care îi sunt originile și sfârșește într-o diatribă la adresa părinților, rostită la vârsta matură, când a devenit ea însăși mamă, medic, la București: „În toți acești ani, cel mai mult m-a chinuit gândul că ați făcut bine lăsându-mă, că a meritat. Nici minciuna nu ați știut să v-o alegeți ca niște oameni. Câini ați fost, de la început și până la capăt. Cățea m-ați vrut și pe mine. La București ninge întruna, iar în capul meu limbile se încurcă și îmi amorțesc creierul. În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert? De ce nu v-a spus nimeni că mai bine rămâneați morți? Morți, m-ați fi iubit mai tare. Morți, v-aș fi iubit mai tare.”

Problematica agresiunilor sexuale, a bullyingului, condiția femeii în comunism și în anii următori, relația dintre moldoveni și ruși, senectutea lipsită de facultățile mintale, neputința mamei care dă naștere unui copil bolnav, sunt câteva dintre aspectele care oferă cărții condiția unei opere valoroase.

Amprenta stilistică a Tatianei Țîbuleac, formată în „Vara în care mama a avut ochii verzi” este prezentă și în acest roman. Scriitoarea declara că a vrut să abandoneze lirismul primului roman și să scrie, într-un stil dur, despre o problematică pe care i-a însăși a trăit-o. Locul versurilor din „Vara…” este luat de notele fragmentare de jurnal, niște pauze discusive între unele capitole. De asemenea, cartea conține foarte multe cuvinte, expresii în limba rusă care accentuează condiția eroinei, pendularea ei între limba moldovenească („limba română, ca o unghie care îți crește în carne”) pe care încearcă să o învețe și pentru care are afinități și limba rusă, limba Tamarei Petrovna, pe care i-o impune Lastocikăi.

Fundalul social, existența în comunism, într-o republică mică aflată în componența Uniunii Sovietice, este bine prezentat. Cadrul acesta al narațiunii este prezentat realist, fără artificii stilistice.

Scriitoarea își exprima aprecierea pentru scriitorul Mircea Cărtărescu, care descrie în toată proza sa Bucureștiul. Probabil, se poate spune că Tatiana Țîbuleac iubește Chișinăul, orașul său natal, față de care simte nostalgia părăsirii acestui loc: „Chișinăul mi se părea cel mai frumos loc din lume, iar orășenii- mai mult decât oameni.”

Poezia vieții, redactată într-o estetică a urâtului sui-generis, luciditatea confesiunii sunt alte puncte forte ale romanului: „Atât îmi amintesc de la orele de pregătire pentru viață: cârnatul de ciocolată și cusutul în cruciuliță. Cu alte cuvinte, pentru viață am ieșit din școală pregătită beton. De restul-tac. Nimeni nu m-a pregătit de viol. Nimeni nu m-a pregătit de trădare. Spălat, mâncat, culcat: asta trebuie să știe o femeie. Nimeni nu mi-a spus că va veni o zi în care bărbatul meu – unul dintre băiețașii care la aceeași lecție ciopleau admirabil în lemn -se va căca în mâncarea și în curățenia mea și va pleca. Nici măcar la o altă femeie, nici măcar cu un scop precis. Pur și simplu, va pleca. Cam așa a fost cu pregătirea noastră pentru viață. Primești bătaie-freci un cârnat de ciocolată. Naști un copil bolnav-coși o batistă în cruciuliță.”

Autoarea este talentată și în privința realizării portretelor literare. Fauna umană, prezentă în „curtea” în care crește naratoarea, la Tamara Petrovna, este descrisă în tonuri vii, care „fac concurență stării civile”. Invalizi de război, evreice cultivate, prostituate, săraci cu duhul etc. toți sunt pedagogii Lastocikăi, de la care învață lecții ale suferinței.

Finalul cărții este reprezentat de opt rânduri, care, deși nu se vor poezie, sunt un poem al femeii care își îmbracă și dezbracă pielea, încercând să lipească cioburile celor trei vieți trăite:

„Îmi dezbrac pielea și văd doar cioburi.

S-au amestecat ca niște crupe.

zornăie.

Din trei vieți să-mi fac una-câte vieți mi-ar trebui?

O îmbrac la loc cu grijă.

să tac!

Să nu afle nimeni, să nu vadă, să nu înțeleagă.

Să se mire mai departe de atâta frumusețe.”

Câtă frumusețe născută din durere în romanul Tatianei Țîbuleac.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare -, Editura Metamorfosi, 2023, De libris – cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025