Cezar Paul-Bădescu este îmi este cunoscut din emisiunea de promovare a cărților pe care o realiza la TVR2, “Cartea cea de toate zilele”, din postările de pe rețelele sociale, în care contribuie la civilizarea mediului cultural, din rarele apariții publice în care își prezintă romanele proprii, din articolele pe care le scrie în revista ”Dilema (veche)”. Are o superbă fetiță de șase ani și mărturisește că pandemia nu i-a adus temeri noi (apropo de titlul celui mai recent volum al său, ”Frica de umbra mea”), ci i le-a reactivat pe cele vechi.

Romanul său de debut, ”Tinerețile lui Daniel Abagiu”, a apărut în 2004 și a fost reeditat în 2012. Ediția a II-a pe care am citit-o are o ”Deloc prefață” scrisă de Mircea Cărtărescu, text introdus de autorul său și în volumul ”Creionul de tâmplărie”.

Depășind sonoritățile speciale ale titlului, cu aluzii nu dintre cele mai fine, cartea este un fel de ”Amintiri din copilărie… și din adolescență” scrisă în cel mai direct stil postmodernist, updatat la tipul de limbaj frust, contemporan. Biografismul, fragmentarismul, indeterminarea, ironia sunt armele postmoderniste cu care luptă scriitorul pentru a crea o carte care să nu fie uitată ușor.

Romanul este de tip puzzle, despre care Mircea Cărtărescu afirmă că ”arată ca o supă în care plutesc bucăți solide: carne, găluște, zarzavat. Zeama este un lung discurs despre ”formarea personalității” unui ins fără personalitate, în care defilează episoade-standard ale ”biografiei” celor fără biografie- marea masă a tinerilor crescuți în atmosfera specială a ultimilor ani ai comunismului.”

Cartea este structurată pe două planuri: un plan ficțional, care conține, povestiri în care erou este Dănuț, Daniel Abagiu, și un plan al realității, în care își face loc un eu biografic savuros, care explică realizările ficționale și pledează pentru sinceritate: ”Este evident faptul că Dănuț sunt eu însumi. Desigur, afirmația aceasta o să le amintească multora de celebra zicere a lui Flaubert.[…] jocul pe care-l fac eu aici e mai degrabă unul riscant, decât aducător de fericire. Sunt riscurile sincerității. Căci despre sinceritate e vorba- o sinceritate care se mișcă însă în limitele minciunii necesare oricărui produs artistic.”

În privința numelui ”ființei de hârtie” și al instanței narative care se confundă cu autorul, romanul clarifică acest aspect, desigur, în numele sincerității: ”nu mă omor după propriul meu nume. Niciodată nu mi-a plăcut Cezar, care sună mult prea pompos.[…] Cu numele de familie-și el complicat și artificios-povestea e mult mai simplă, deși i se datorează tot maică-mii. Pe taică-meu îl chema Paul (era chiar nume de familie), iar pe maică-mea, Bădescu. Când s-au căsătorit, maică-mea a început să facă nazuri, că taică-său a murit pe front ca un erou, că el a avut numai fete și că nu mai are cine să-i ducă numele mai departe. Și așa s-a ajuns la acest compromis.[…]am auzit la radio fantasticul nume Daniel Abagiu și m-a distras sugestia masturbatorie care se potrivea ca o mănușă[…]”

Dincolo de linia aceasta extrem de fină între realitate și ficțiune, care ambiguizează planurile narative, romanul acesta este o cronică subiectivă, plină de umor și de ironie, a epocii comuniste, o carte a memoriei, care conservă bucăți de istorie personală din copilăria și adolescența unui ”ins fără personalitate”. Generația celor care s-au născut și s-au format în anii comunismului sunt bucăți multiplicate, din acest ”Dănuț”.

Savuroase și declanșatoare de amintiri sunt paginile în care Cezar Paul-Bădescu descrie festinul culinar din timpul călătoriei cu trenul, spre mare: ”[…]venea momentul în care toți cei din compartiment își scoteau pachetul cu de-ale gurii. Pahare de plastic ”rabatabile”, roșii tăiate cu briceagul, termosuri, brânză, furculița de la briceag, pulpe de pui, piept de pui, castraveți, cârnați, cașcaval afumat, sarea din flaconul de medicamente-toate acestea îl amețeau pe Dănuț. Dar și mai tare îl amețea mirosul de ou fiert, care, după ce era anunțat de cele ciocănituri succesive în metalul de pe marginea măsuței, invada întreg compartimentul, cu atât mai mult cu cât provenea de la tot atâtea surse câți călători se aflau acolo.”

Primele experiențe amoroase ale naratorului sunt povestite tot cu umor, sfidând toate canoanele literaturii. De exemplu, portretul femeii iubite este astfel realizat: ”Până la urmă, ce rost are să fac eu divagații poeticești despre arcuirea sprâncenelor, rotunjimea fermă a sânilor sau pasul ei de domnișoară? Tot n-o puteți vedea. Dacă ai încerca să reconstitui femeile din elementele oferite de cei care ”le cântă”, ai ajunge la niște rezultate monstruoase: un gât lung, ca de lebădă, un păr bogat și negru ca noaptea, două buze foarte roșii, suspendate undeva, între păr și gât, plus un sân marmorean și o gleznă gracilă. Cum ai putea să iubești un asemenea obiect?”

Sfârșitul biografiei lui Dănuț e reprezentat de momentul în care acesta devine tată. Avatarurile de părinte, felul în care bărbatul participă la miracolul nașterii și al creșterii micuței ființei, sunt descrise în ultima povestire a romanului, ”Suferințele tânărului tată ” (o trimitere la ”Suferințele tânărului Werther”, intertextualitatea fiind o altă trăsătură a postmodernismului). Acest text a apărut în revista ”Dilema” și a fost preluat de aici de un site cu sfaturi pentru ”tinerele mămici”. Scriitorul transcrie trei comentarii ale unor mame înfocate care nu înțeleg unde e literatura și unde e ficțiunea.

Ultima parte a volumului conține o ANEXĂ în care e inserată o povestire care nu are legătură cu Dănuț, dar îi aparține unui eu virtual, mediatic, numită ”O călărire în zori” (din nou intertextualitatea, pastișa după Mihai Eminescu, pe care a realizat-o și Nichita Stănescu.)

Romanul, început original cu o ”Deloc prefață”, se încheie simetric, rotund, cu un text care se numește ”Deloc literatură”. Cezar Paul-Bădescu ar fi vrut ca acesta să fie titlul cărții, dar ”orice-o dată pus pe hârtie -devine literatură.”

LOREDANA STAN