„Când se apropie Crăciunul, devin neliniştit şi nervos ca în faţa unui examen. Mai mult, ca un analfabet în faţa unui examen. Mai mult chiar, ca un analfabet în faţa unui examen de care depind sufletul şi viaţa lui. Un examen pe care n-are voie să-l rateze, dar pe care nu-l poate nici lua, căci ştie că nu va înţelege întrebările, iar cei ce-l privesc de la catedră, de la o înălţime nemăsurată, nu-i vor înţelege, nici nu-i vor auzi măcar, răspunsurile. În Ajun bag aspiratorul, fac cumpărături, mă fâţâi pe la bucătărie ajutând la sărmăluţe şi la friptură, apoi după-amiaza împodobim pomul de Crăciun. Şi cinăm, îmbrăcaţi de gală, ciocnim paharul cu vin, facem fotografii copilului care se-ntinde după globuri. Dar eu nu sunt acolo, eu dau înconjor, mai mult ca-n orice altă zi a anului, nesfârşitei cetăţi a lui Dumnezeu, căutând un pod care să nu fie ridicat şi o poartă neferecată. Eu am fost crescut fără Dumnezeu. N-am spus niciodată „Înger, îngeraşul meu”, îngenuncheat împreună cu mama lângă pat, n-am fost la biserică, n-am cântat colinde creştine. La mine n-a venit niciodată Moş Crăciun. Din primii ani de viaţă am auzit că Dumnezeu nu există, că sfinţii, îngerii şi Isus însuşi sunt născociri băbeşti, că preoţii sunt nişte trântori. Există poate în sufletul sau în trupul nostru un organ deschis pentru a-l primi pe Dumnezeu în noi, din fragedă copilărie, „o dată cu laptele supt de la mama”, cum se zice. Dacă trec anii şi nimeni nu stropeşte sămânţa aceasta cât un bob de muştar, ea se va chirci şi va muri. Aşa cum copiii crescuţi de lupi nu vor mai vorbi niciodată, cel crescut fără rugăciune şi fără sentiment religios nu va mai fi niciodată un credincios adevărat. Mă simt şi eu un copil-lup al lui Dumnezeu.” (MIRCEA CĂRTĂRESCU- din volumul „Ochiul căprui al dragostei noastre”)