Este un roman apărut în 2020, înscris în Concursul de Debut al Editurii ”Polirom” și câștigător al acestuia. Autoarea Ema Stere este jurnalistă la Radio România Cultural, doctor în filologie şi cadru universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. Realizează alături de soțul său, Attila Vizauer, emisiunea ”Vorba de cultură”. De asemenea, este absolventă a Universității de Medicină, publică proză scurtă în revistele ’’Iocan’’ şi ’’Capital cultural’’, scrie scenarii originale sau adaptări pentru teatru radiofonic şi scenă adresate unui public eterogen. În anul 2020, producţia sa pentru teatru radiofonic, realizată în colaborare cu Vlad Ivanov, ”Jos comunismul!’’ a fost nominalizată la Premiile UNITER.

Romanul său de debut în proză, ”Copiii lui Marcel” a fost scris pe durata a nouă ani, cu intermitențe, și, pe parcursul celor 534 de pagini, reunește destinele multor personaje, folosind stiluri, specii narative diferite, o vastă documentare din domenii aparent ireconciliabile (agricultură, arhitectură, modele de organizare a societății umane etc.). Există în această carte o bogăție umană și un tablou atât de complex al realității care te țin în priză tot timpul. Personajele parcă ies din carte și te trag de mânecă, te incită să le afli poveștile. Realitatea cotidiană atât de pestriță și din anii 1980 și din prezent este veridic, realist, reconstituită. Din acest punct de vedere, cartea poate fi considerată un roman al memoriei, deși scriitoarea nu face un scop în sine din a oferi lecții de istorie, nu realizează o viziune gravă asupra istoriei recente naționale. Se întâmplă ca toate personajele să fie niște ”povestași” care scot la iveală niște întâmplări stranii, biografii interesante, iar vocea naratorială supremă este o tânără de 28 ani, neindividualizată prin nume.

Cartea are cinci capitole și urmărește încercarea a trei tineri de a construi o comunitate sui-generis, un altfel de falanster, un altfel de kibuț, în jurul unei ferme plasate într-un sat ficțional, Sânceni, replică a miticului Macondo sau a rebrenianului Prislop. Nemulțumită de cariera de corporatistă, naratoarea abandonează viața consumeristo- citadină și alături de iubitul său, Matei, și de vărul acestuia, Francisc, pleacă la țară, închiriază o fermă care era moștenirea unui prieten din Germania, Serebreakov. Aici află despre un personaj local fabulos, Marcel Serebreakov, și planurile inițiale ale celor trei sunt deturnate de poveștile spuse la cârciumă:

”-Păi, Marcel a făcut toate prostiile pe care le știi și mata și încă cinci sute de care încă n-ai aflat! Și ierea așa, întreprizător.

-Da, mă nene, se băgă din nou nea Ilie cârciumarul. Marcel ierea așa: la 7 ani a început să bea, la 7 ani și o lună făcea contrabandă cu țuica lui moșu-său. La 8 ani fuma, la 8 ani și-o lună vindea la copii țigări făcute de el. Dracu știe cum le făcea. […] Marcel a făcut școală multă, tot liceul, și p-ormă a venit în sat.[…] – am auzit, că de văzut nu l-am mai văzut- că Marcel s-a însurat. Și a făcut doi copii, un băiat și-o fată. Fata s-a dus de mică. De la băiat i-a venit nepoții, probabil Serebreakov ăla care-l stiți dumneavoastră în Germania și alții din Argentina și din Africa și unde-or mai fi.”

Cei trei hotărăsc să-i adune la ferma de la Sânceni pe ”copiii lui Marcel”, formând o comunitate atât de diversă, care au în comun apartenența la această ”familie”:

”Pe 25 octombrie 2012 au sosit la Sânceni marceloții oficiali, cei aleși de noi: 20 de persoane, bărbați și femei, câțiva veniți cu familia. În total: 27 de adulți și 8 copii, cu vârste între 6 luni și 13 ani. Am organizat o întâlnire de bun-venit în curte, mai pe seară.”

În realitate, nu există nimic în comun între acești ”marceloți”, e o ”faună” pestriță aleasă pe baza unor anunțuri și a unor scrisori de intenție care scot la iveală motivații diverse:

”Erau frați? Aveau dreptul să se afle acolo, să revendice moșia Serebreakovilor? Nici pomeneală. Nimeni nu semăna cu nimeni – degeaba le căutam vreo trăsătură comună, un aer de familie, orice. Înalți și scunzi, păroși și chei, bruneți și blonzi, ei împărtășeau totuși un detaliu extraordinari: toți o zbârciseră atât de tare, încât fuseseră gata să vină la Sânceni, să se culce pe dușumele, să se înghesuie printre o mulțime de străini. Ce le promisesem? Mai nimic. Îi asteptau multe zile de muncă grea și urmau să trăiască, măcar până la prima recoltă, din resursele proprii- cu care, desigur, stăteau foarte prost.”

Romanul prezintă toate etapele dezvoltării unei comunități sui-generis: stabilirea ierarhiilor, asumarea deciziilor, inițierea în domeniul agricol, traiul și munca în comun, asigurarea mijloacelor necesare vieții, consultarea ”marceloților” în ceea ce privește reconstrucția casei (cu desene care arată planuri rudimentare ale casei), construcția casei, moartea absurdă a unora dintre membrii comunității, contestarea liderului, revolta etc.

De asemenea, cartea are și o intrigă polițistă, un plan narativ fiind reprezentat de încercările de a dezlega misterele dispariției lui Marcel Serebreakov, la care se adaugă teoriile conspirației, fenomenele paranormale.

Prin vocea unor personaje sunt puse în valoare caracterul critic, viziunea satirică asupra societății românești. De exemplu, naratoarea este adepta unui stil educațional tradițional, rigid, care cultivă latura informativă a învățării:

”Școala e o chestie serioasă. Nu cred în prosteala cu transformarea învățăturii în joacă și exemplificatul până în pânzele albe și mângâiatul retarzilor pe creștet, bravo, că poate memorează de la sine. Nu există așa ceva – poate la grădiniță. Când intri într-o sală de curs, știi că ești obligat să muncești. Ca să înveți o limbă străină, trebuie să reciți cuvinte și forme verbale și reguli, singur în camera ta, o lungă perioadă. La fel e cu chimia, la fel cu matematica. Toate micile piese de teatru de genul eu sunt ficatul și tu ești vezica biliară sunt pierdere de vreme. Cartonașele cu poze care trebuie potrivite cu legende amuzante, o insultă la adresa inteligenței. O oră de istorie în care se evocă vremea lui Ludovic Soare, cu tot cu muzică și reproduceri artistice, e la fel de instructivă ca un serial turcesc. Zici vai, ce frumos, până seara uiți tot.

Profesorul nu trebuie să fie simpatic. Nici cursantul nu trebuie să fie simpatic. Primul n-are nicio treabă să-și povestească viața, iar al doilea trebuie să-și vadă de caietele lui, să nu vină în pauze cu întrebări cretine care arată foarte clar că n-a citit nimic. Pe urmă, școala nu e cârciumă. Fără beri pe masă, fără discuții despre altceva. Cât durează, cursul e curs.”

Iată și exprimarea condiției efemere a omului contemporan, într-o viziune pesimistă:

”Nu așteptăm nimic, nu sperăm, ne e frică de moarte. Respectăm cele zece porunci și încă o sută. Nu ne temem de Dumnezeu, nu ne e rușine, dar ne facem fiecare o schemă în cap și după schema asta trăim. Știm că planeta e mică și se răcește. Dacă eu fac un copil acum, copilul copilului lui- la a nu știu câta generație- o să moară în mlaștină. Toate cărțile din lume o să dispară în mlaștină. Toată muzica, artele plastice- lucruri frumoase, minunate, în fața cărora nici nu poți să respiri- o să moară în mlaștină. Noi n-o să apucăm asta. Noi trăim de aici până aici, unde îți fac eu semn pe masă, pe urmă gata.”

Există în carte și personaje care își măsoară anii, raportându-se evenimente culturale și la numele unor personalități artistice: ”Poate în ’95? Știu că tocmai câștigase Valeria Seciu Premiul UNITER, v-am spus că eu urmăresc chestiile astea. Și cu Valeria Seciu…aveam așa, ca o primăvară în suflet, să verificați la UNITER când a fost…”

Personajele se individualizează și prin limbaj. Limbajul este și argotic și elevat și filosofic și colocvial, accentuând natura umană.

Romanul ”Copiii lui Marcel” este o lectură atractivă și datorită legăturii care se stabilește între narator și cititor, realizându-se un veritabil ”parteneriat” între cele două instanțe ficționale:

”Cititorului care se gândește: Zero acțiune deci în următoarele pagini, cine ar vrea să citească despre școală? Ia mai bine să dau la sfârșit, îi spun doar atât: te înșeli amarnic, prietene.”

Finalul cărții care, inițial, s-a numit ”Falansterul” este deschis și îl regăsim chiar în prima pagină a romanului. Rămâne deschisă interpretarea plecării de la Sânceni, evadarea din ”casa lui Marcel”.

LOREDANA STAN