Un BookTuber prezenta această carte spunând că ea nu l-a dezamăgit și că așteptările i-au fost confirmate (de parcă o carte ar putea dezamăgi, oricât de slab ar fi scrisă; atâta vreme cât o carte este mângâiată cu ochii și primită în mintea și sufletul cititorului, ea nu poate dezamăgi, supraviețuiește dincolo de etichete, recenzii și alte comentarii.).

Oameni anxioși a apărut la noi în 2020, la editura Art și a fost tradusă din limba suedeză de Andreea Caleman.

462 de pagini, incluzând și „Mulțumirile autorului”, distribuite în 75 de capitole, formează un roman unitar, modern scris, respectând formula unei cărți de succes.

Titlul poate fi ușor de interpretat, anticipând o problematică actuală, oferindu-i cititorului întâlnirea cu personaje care sunt „variațiuni pe aceeași temă” ale lui homo anxiosus. Anxietatea (conform DEX, starea de neliniște, de așteptare încordată, însoțită de palpitații, jenă în respirație etc., întâlnită în unele boli de nervi) este principala „vinovată” care generează comportamente imprevizibile, acțiuni negândite, decizii dramatice din partea tuturor personajelor. Anxietatea este personajul din umbră care bântuie existențele unui spărgător și ale celor șapte ostatici ai săi, dar și ale celor doi polițiști, tată și fiu.

Naratorul, care povestește la persoana a III-a, dar care nu este indiferent față de personajele sale, empatizând cu acestea, avertizează la începutul și la finalul cărții că: „Aceasta este o poveste despre multe chestii, dar mai ales despre idioți. ”; „Adevărul este că a fost o poveste despre multe lucruri, dar mai ales despre idioți. Facem și noi ce putem. Încercăm să fim maturi și să ne iubim unul pe altul […] ”

Apoi, pe parcursul capitolelor, naratorul prezintă alte fațete ale poveștii, astfel încât aceasta ajunge să fie și despre sinucidere, despre jefuirea eșuată a unei bănci, despre vizionarea unui apartament scos la vânzare, despre un pod, de unde, cu zece ani în urmă, se aruncase un om, despre vinovăție, despre supraviețuire, despre divorț, moarte, părinți și copii, Crăciun, dar mai ales despre iubire.

Acțiunea se petrece într-o zi de 30 decembrie, într-un orășel suedez, de lângă orașul Stockholm. Scriitorul acordă atenție multiplelor semnificații ale numelui acestui oraș important. Spre exemplu, polițiștii care încearcă să identifice și să prindă spărgătorul de la banca cashless trăiesc cu spaima că nu vor reuși dezlegarea cazului și că superiorii de la Stockholm vor găsi soluțiile. Bătrâna Estelle, delicată și tolerantă, face cunoștință cu Julia și Ro, cuplul de lesbiene care participă la vizionarea apartamentului, folosindu-se de asocierea dintre acest oraș și cuplurile LGBTQ+. Se creează imaginea unei lumi provinciale, liniștite, în care nici măcar spărgătorii nu sunt ce par a fi, agresivitatea, violența nefiind apanajul nici măcar a unei luări de ostatici. Bineînțeles că este menționat și numele sindromului Stockholm, pe care ar putea să-l aibă și cei șapte ostatici. Numai că relația atacator-atacat este inversată, pervertită, atât spărgătorul, cât și ostaticii fiind niște profani, niște amatori, niște „idioți” care nu-și stăpânesc deloc „rolurile”. Spărgătorul este înțeles de către victimele sale, acestea caută soluții de scăpare pentru așa-zisul atacator.

Spărgătorul și ostaticii devin în final o mare familie, experiența trăită în ajunul Anului Nou, redându-le bucuria de a trăi, învățându-i că: „limitele universului […] nu există. Tot ce știm despre Dumnezeu este că nu știm nimic. Și tot ce i-a cerut o mamă, care era și preot, familiei sale e simplu: Să facem tot ce putem. Să plantăm azi un măr, chiar dacă știm că mâine e sfârșitul lumii. Să-i salvăm pe cei pe care îi putem salva.”

Cartea putea cădea în capcana unui text lacrimogen, dar se salvează prin umor și ironie, (întâlnite încă din dedicația cu care se deschide romanul: „Această carte este dedicată vocilor din capul meu, cei mai bizari prieteni ai mei. Și nevesti-mii, care locuiește cu noi”) printr-un puzzle narativ care stimulează atenția cititorului. Iată cum naratorul ”fraternizează” cu personajul, explicând „întorsăturile” destinului:

„Cu o zi înainte de ajunul Anului Nou, pui în buzunar ultima scrisoare de la avocatul care vrea să-ți ia copiii, lângă scrisoarea în care proprietarul îți spune că, dacă nu plătești chiria azi, te dă afară. Și atunci, în momentul acela, nu mai e nevoie de mare lucru ca să clachezi. O singură idee foarte, foarte proastă. Nu-i nevoie de mai mult. Te uiți la pistolul de jucărie care arată ca un pistol adevărat. Faci două găuri într-un fes negru și ți-l tragi peste ochi, întri într-o agenție a băncii care nu vrea să-ți împrumute bani fiindcă n-ai bani, te gândești să ceri doar șase mii cinci sute, banii de chirie, și să te întorci să-i plătești când îți primești salariul.[…] Dar, pe urmă, se dovedește că afurisitul de pistol de jucărie, care arată ca un pistol adevărat, de fapt arată așa fiindcă este un pistol adevărat.”

Romanul atinge subiecte de mare actualitate, într-un stil propriu lui Fredrik Backman, care este un fin observator al societății globalizante în care trăim:

„De asta nici nu avea prieteni adevărați, nici măcar pe platformele de socializare, și petrecea cea mai mare parte a timpului deprimându-se că vreo celebritate pe care o ura nu și-a distrus viața nici azi. Chiar înainte să intre spărgătorul, London era ocupată să dea clic frenetic pe net, ca să vadă dacă doi actori celebri urmau să se despartă au ba. În sinea ei spera că da, căci e mai ușor să-ți duci propria anxietate dacă știi că nici alții nu sunt mai fericiți.”

Naratorul este de multe ori în ipostaza unui înțelept, a unui filosof sui-generis, care demonstrează că are experiență de viață și definește condiția umană într-un stil aforistic, lipsit de emfază, colocvial:

„Partea îngrozitoare în a deveni adult este că ești obligat să recunoști că nimănui nu-i pasă de tine, că trebuie să te descurci pe cont propriu, să te prinzi singur cum funcționează lumea. Să muncești și să-și plătești facturile, să folosești ață dentară, să ajungi la timp la întâlniri, să stai la coadă și să completezi formulare […]Uneori te uiți în jur- la serviciu, la ședința cu părinții sau pe stradă- și îți dai seama, cu înfiorare, că toată lumea pare să știe ce face. Că doar tu te prefaci. Că toată lumea are resurse, totul sub control și energie pentru orice. Că toți copiii celorlalți știu să înoate. Dar tu nu erai pregătit să devii om mare. Cineva ar fi trebuit să te oprească.”

Se întâlnesc și clișee inerente, întâlnite mai ales în filmele de acțiune (polițistul uman, care livrează pizza atacatorului, care are timp să țină discursuri mobilizatoare etc.)

Două teme par dominante și traversează fiecare pagină a romanului: relația părinți-copii și sinuciderea. Condiția părintelui care învață și el acest rol este emoționant prezentată: „Căci ăsta e rolul părinților- să fie umeri. Umeri pe care copiii să se urce când sunt mici, ca să vadă lumea, umeri pe care să stea când sunt mari, ca să poată atinge norii, umeri pe care să se sprijine când pașii le șovăie sau se clatină sub lovituri. Se bazează pe noi și asta e o responsabilitate uriașă, pentru că ei încă n-au înțeles că habar n-avem de nimic.”

Tema sinuciderii este foarte importantă, după cum se observă și din „Mulțumirile autorului: „Lui J. Puțini oameni mi-au influențat viața mai mult decât tine. Cel mai bun, cel mai ciudat, mai haios, mai gălăgios și mai complicat prieten pe care l-am avut vreodată. Au trecut aproape douăzeci de ani și încă mă gândesc la tine aproape în fiecare zi. Îmi pare atât de rău că n-ai mai putut. Mă urăsc că nu te-am putut salva.”

Oameni anxioși de Fredrik Backman este un roman pentru toate vârstele, o carte care poate figura printre lecturile de Crăciun, cu un mesaj optimist, de încredere în natura umană, de speranță că umanitatea va supraviețui, dincolo de anxietăți și alte frământări sufletești.

LOREDANA STAN