”Nu, nu murise pentru o cauză nobilă, ci pentru ambițiile unuia care conducea țara atunci și era aliat cu Hitler- Mareșalul Antonescu. Cum e să mori eroic nu pentru a face un bine omenirii sau măcar comunității tale, ci pentru că un nene care ajunge în fruntea unui stat încearcă să-și compenseze problemele de dinamică sexuală prin ceva care să-i dea și lui impresia că e bărbat? Adică, pur și simplu, cum e să-ți dai viața că ăluia nu i se mai scoală? Bun, nu am dovezi că Antonescu a fost impotent, că nu m-am băgat în patul lui să-i urmăresc prestația, dar am convingerea că lucrurile astea sunt în legătură. Există tot felul de compensații pe care bărbații și le acordă atunci când văd că pierd teren. Conducătorii de națiuni îi pun pe alții să-și verse sângele pentru puța lor fără sânge, cei cu bani își cumpără mașini puternice, ”bărbătești”, în interiorul cărora să-și ascundă neputința, iar în fine, cei care nu au de niciunele apelează la ceva care chiar nu costă nimic: bătutul nevestelor. Dacă nu poți să-ți mai satisfaci femeia, o bați, măcar așa să simtă cine-i bărbatul. Și, pentru reușita tratamentului, te apuci și de băut.”

”Când ești un supraviețuitor, ca bunică-meu, se mai întâmplă să nu-i lași pe alții să trăiască!…(Sau asta o fi chiar o condiție a supraviețuirii?)”

”Peste ani aveam să regăsesc asta în Nymphomaniacul lui Lars von Trier, în episodul cu moartea tatălui. Pe patul de spital, bărbatul e întrebat de fiică dacă se teme de moarte, iar el răspunde liniștit că nu, că medic fiind, a văzut mulți oameni murind. Și-i mai dă și un citat din Epicur, care zice că nu e cazul să te temi de moarte, pentru că, atunci când suntem, moartea nu a venit, iar când a venit, nu mai suntem. Ce frumos!… Iată un om demn, curajos și rațional! Rațiunea nu se lasă impresionată de moarte, nu? Toate bune, numai că, atunci când se apropie funia de pat, demnitatea și curajul se duc pe apa sâmbetei și-l vedem pe tată pur și simplu descompus de groază. Nu mai e om, ci doar o adunătură de carne care se zbate, urlă și lasă să se scurgă zoaie din ea.

Am fost la filmul ăsta de două ori la cinematograf (a doua oară am mers cu fiu-meu de 17 ani) și de fiecare dată am plâns în hohote la scena asta. Mi-era rușine de cei din jur, care-mi aruncau priviri piezișe, dar nu puteam să mă abțin. Prima oară l-am văzut pe bunicul în rolul tatălui bolnav și pe mine în cel al fiicei, a doua oară pe mine în rolul muribundului și pe fiu-meu la capul patului. Atunci, la cinematograf, fiu-meu s-a făcut că nu bagă de seamă că hohoteam și nici după aceea n-a adus vreodată vorba despre asta. Cu siguranță situația l-a făcut să se simtă aiurea. Asta e, n-am ce face!”

”Unii merg în Cimitirul Bellu ca într-un parc, să vadă ceva frumos. Pe mine m-a întristat enorm vizita la Bellu – și nu pentru că e vorba de moarte. Mi s-a părut jalnică străduința oamenilor de a recrea viața pe care n-o mai au, cu mijloacele lor neputincioase, încercarea lor disperată de a se agăța de lumea asta și în special de tine, vizitatorul viu pe care-l imploră să le facă loc, chiar și pentru o secundă, în memoria sa. Ca exhibiționiștii, se mulțumesc și cu o privire fugară din partea ta pentru a fi satisfăcuți. Sunt adevărați vampiri ai memoriei: te atrag în capcana lor elaborată ca să-ți paraziteze atenția – singurul lucru cu care se mai pot hrăni pentru a exista. (…)

În Cimitirul Bellu, locul unde ți se arată că totul e trecător, realizezi că prostia oamenilor e totuși eternă. Ea nu ține cont de epoci și nici nu capătă valoare odată cu trecerea timpului, ca obiectele vintage. ”

”Ca să pună-n pagină personaje vii, scriitorul trebuie să procedeze la fel ca actorul: să le regăsească în sine și să le joace rolurile. De aceea ”Madame Bovary, c’est moi”. De fapt, Flaubert era în aceeași măsură nu numai Emma, ci și Charles sau Leon. Un scriitor interpretează în fața cititorilor-spectatori toate rolurile din cartea sa.”