Cea mai recentă carte de memorii a scriitoarei Isabel Allende a apărut în țara noastră, în premieră internațională, în aceeași zi cu ediția în limba spaniolă, la editura Humanitas Fiction, care i-a publicat toate volumele autoarei (exceptând o singură carte). Lansarea live a volumului a avut loc în 22 noiembrie, discuțiile fiind moderate de către Denisa Comănescu, directoarea editurii Humanitas Fiction, coordonatoarea seriei de autor Isabel Allende.

Ediția originală a cărții are titlul ”Mujeres del alma mia. Sobre el amor impaciente, la vida larga, y las brujas buenas”, traducerea în limba română aparținându-i Corneliei Rădulescu. Subtitlul ediției în limba română ”Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune” îi creează cititorului un orizont de așteptare, trasând liniile de forță ale unui volum de memorialistică deloc plictisitor, ca și autoarea însăși.

Cu o viață atât de palpitantă, căsătorită de curând pentru a treia oară, ajunsă la o vârstă la care alte femei își vindecă doar reumatismul, Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, a fost jurnalistă de la vârsta de 16 ani, este autoarea a 25 de volume, traduse în multe limbi, primind nenumărate distincții și premii care atestă valoarea literară a acestora, dar și calitatea mesajului care are darul de a ajunge mai ales la sufletele cititoarelor.

Autoarea însăși a transmis în mesajul adresat cititorilor români câteva considerații despre cartea sa, accentuând că acesta este un volum despre feminism și feminitate, despre familia sa conservatoare, despre ”femeile sufletului său”.

În ultimul capitol al volumului ”Ce vrem noi, femeile?”, înainte de ”Mulțumiri”, scriitoarea prezintă câteva elemente despre geneza cărții, contextul în care apărut: este un ”produs” al pandemiei, scrisă în intimitatea căminului conjugal, din California. De asemenea, scriitoarea reflectează asupra lumii în care dorim să trăim, asupra frumuseții pe care trebuie să ”o vezi cu inima deschisă și mintea limpede.” Mesajul cu care se încheie cartea invită la recuperarea umanității din noi și este la fel de actual și astăzi și, cu siguranță, și anul acesta (dacă suntem optimiști):

”Când va trece Coronavirusul vom ieși din bârlog și vom păși cu grijă într-o nouă normalitate; primul lucru va fi să ne îmbrățișăm pe stradă. Cât de mult ne-a lipsit contactul cu oamenii! Vom sărbători fiecare întâlnire și ne vom îngriji cu drag de aspectele inimii.”

Volumul este alcătuit din capitole scurte, care pot fi citite și interpretate independent. Dedicația ”Pentru Panchita, Paula, Lori, Mana, Nicole și celelalte femei extraordinare din viața mea” ca și titlul și subtitlul cărții îndreaptă lectura către planurile narative principale: imaginea familiei scriitoarei-copilăria și tinerețea (relația cu mama, Panchita; absența tatălui natural; imaginea autoritară a bunicului care i-a insuflat independența și încrederea în sine; relația cu unchiul Ramon, tatăl său vitreg);condiția de femeie, soție, mamă (cei trei soți ai scriitoarei; maternitatea; moartea fiicei sale; relația cu nepoatele sale; feminismul, feminitatea și senzualitatea autoarei); miniportrete ale ”femeilor sufletului său”, adevărate prietene și mentori (Paula, fiica sa, crescută în valorile feminismului, răpusă de o boală nemiloasă, în numele căreia, autoarea a înființat o fundație care investește ”în puterea femeilor și fetelor în situație de mare risc”; Carmen Balcells, agenta literară a lui Isabel Allende; Olga Murray, ”o tinerică de nouăzeci și patru de anișori” care a înființat o organizație de caritate care oferă protecție fetelor exploatate din Nepal și a ridicat un sat-model la marginea orașului Katmandu, Olgapuri, cu școli, ateliere, case pentru copiii aflați în situații de risc; Eve Ensler, autoarea cărții, ”Monologurile vaginului”; Esther Odiambo, protectoarea unei comunități de femei din Kibison, Kenya; Michelle Bachelet, prima femeie-președinte din Chile; Mona Eltahwy, Bella Abzug, activiste pentru cauza feminismului; poeta Sylvia Plath; scriitoarea Virginia Woolf; actrița Sophia Loren etc.)

Frumusețea cărții vine din simplitate, din emoția pe care o transmite, din sinceritatea confesiunii unei autoare care nu mai are nimic de demonstrat, nimic de pierdut:

”Rezumând, mă aflu într-un moment minunat al lungului meu destin. Iată o veste bună pentru toate femeile: viața ni se ușurează odată ce trecem de menopauză și terminăm de crescut copiii, dar cu condiția să ne putem reduce la minimum așteptările, să renunțăm la resentimente și să ne relaxăm convinse fiind că nimănui, în afară de cei apropiați, nu-i pasă niciun pic de ceea ce facem și de cine suntem. Să încetăm cu prefăcătoria, cu pretențiile, cu lamentațiile și autoflagelarea pentru orice prostie. Trebuie să ne iubim mult și să-i iubim pe alții-fără să măsurăm dacă ne iubesc și ei la fel de mult. Este etapa amabilității.”

Imaginea senectuții străbate ca un fir roșu întreaga carte, viziunea scriitoarei fiind una senină, comică, ironică, deloc terifiantă, bătrânețea fiind privită curajos, dar normal, pentru Isabel Allende, și în relație cu feminitatea, senzualitatea, sexualitatea:

”La vârsta mea pasiunea se trăiește ca în tinerețe, numai că înainte de a face o imprudență stau să mă gândesc. Vreo două-trei zile. Așa m-am lăsat sedusă în 2016, la peste șaptezeci de ani, când m-am întâlnit cu bărbatul potrivit: a fost un impuls, o pornire din inimă. El avea să fie al treilea soț al meu […] Pasiunea erotică mi s-a potolit în mare măsură, poate că într-o zi va dispărea cu totul, că se zice că trece cu vârsta. Deocamdată nu mă gândesc la asta; dacă se va întâmpla, sper ca patima să se transforme în umor, tandrețe și prietenie, ca la prietenele mele de aceeași vârstă care trăiesc în cuplu. Mă întreb însă cum e dacă unuia i se răcește inima și-și pierde libidoul înaintea celuilalt. […] Spunea Mae West, diva filmului mut, că niciodată nu ești prea bătrân ca să întinerești. Dragostea întinerește, dincolo de orice îndoială. Trăiesc acum o dragoste nouă și poate că asta mă face să mă simt sănătoasă și entuziasmată de parcă aș avea cu treizeci de ani mai puțin. În cazul meu este vorba de un exces de endorfină, hormonul fericirii. Se pare că toți ne simțim mai tineri decât anii pe care-i avem și că avem un șoc când calendarul ne reamintește că a trecut un an sau un deceniu. Da, timpul zboară. Atât de repede, că-mi uit vârsta și sunt mirată când mi se cedează locul în autobuz. Mă simt tânără pentru că pot încă să mă tăvălesc pe jos jucându-mă cu cățelele, să ies la înghețată, să-mi amintesc ce am mâncat la micul dejun și să fac amor râzând.”

Cartea conține și patru poeme, dintre care două sunt canto-poeme cu un mesaj vibrant despre condiția refugiaților, despre femeile care-și pun ”copiii într-o barcă/doar dacă marea ar fi un loc mai sigur decât uscatul” (Waeshan Shire, ”Cămin”) sau despre tinerețea veșnică în care poți să ”revii la șaptesprezece ani/după ce ai trăit un secol/ […]ca și cum ai descifra niște semne/fără să fii din nou fragilă ca o secundă” (Violeta Parra, ”Să revii la șaptesprezece ani”). La începutul cărții se găsesc și versurile poemului ”Arde” scris de Miguel Gane (românul Mihai Gane, născut în 1993, care trăiește de la vârsta de 9 ani în Madrid), revelația Americii Latine, publicat de către cel mai mare holding editorial din lume, cu multe exemplare tipărite și vândute: ”Nu, când taci nu ești frumoasă./Ești superbă când lupți,/când te bați pentru ce-i al tău, când nu taci/și vorbele mușcă, când deschizi gura/și totul arde în jurul tău.”

Cartea ”Ce vrem noi, femeile?” de Isabel Allende este o demonstrație că memorialistica este un gen literar pe placul cititorilor, o biografie literară despre o viață trăită în armonie cu propria ființă, despre curajul de a fi înaintea vremurilor tale, de a înfrunta urâțeniile din lume, despre generozitatea de a vedea binele în oamenii pe care îi întâlnești.

prof. Loredana Stan