”Aveam o poezie care nu mă lăsa să dorm
Și am trimis-o la țară
La un bunic.

La urmă am scris alta
Și i-am trimis-o mamei
S-o păstreze în pod.

Am mai scris după aceea vreo câteva
Si, cu strângere de inimă, le-am încredințat rudelor
Care și-au dat cuvântul că or să aibă grijă de ele.

Și tot așa, pentru fiecare poezie nouă,
S-a găsit câte un om care să mi-o primească,
Pentru fiecare prieten al meu
Are, la rândul său, un prieten,
Atât de bun, încât să-i încredințeze taina.

Așa că nici eu nu mai știu acum
Unde mi se află cutare vers
Și, în caz că mă calcă hoții,
Oricât de mult m-ar schingiui,
Tot n-o să le pot spune mai mult, decât
Că ele sunt la loc sigur,
În țara asta.”