Maya Lunde este o scriitoare norvegiană, născută la Oslo, unde trăiește și în prezent, alături de soțul ei și de cei trei copii. A studiat literatura și psihologia, are un masterat în media și în istoria filmului, a creat multe scenarii de film, a scris multe cărți pentru copii, care au fost premiate. Primul ei roman destinat unui public matur, ”Istoria albinelor” deschide seria unei tetralogii dedicate elementelor primordiale ale Universului.

”Istoria apelor” a apărut în Norvegia în 2017, iar în România în octombrie 2020, la editura Humanitas Fiction, în colecția ”Raftul Denisei”, colecție coordonată de Denisa Comănescu. Traducerea în limba română a volumului se datorează Ivonei Berceanu care a oferit o scriitură expresivă, cu dialoguri inteligibile și cu un vocabular atractiv din domeniul maritim.

Cartea nu este o istorie propriu-zisă a apelor, ab initio. Ea propune o temă de actualitate, care probabil va înlocui în curând pandemia: încălzirea globală, fragilitatea planetei, felul în care se raportează omul la natură.

Romanul are două planuri narative, capitolele intitulându-se simplu, după numele personajelor principale: Signe și David. Scriitoarea se folosește în construcția volumului de tehnica contrapunctului și de narațiunea la persoana I, cele două voci narative, spunându-și poveștile: Signe, o femeie de șaptezeci de ani, care în 2017, în Norvegia, la bordul bărcii sale, ”Albastru”, continuându-și vocația protestului, își rememorează istoria personală: relația cu mama, iubirea pentru Magnus, ura împotriva intervenției omului în ritmurile ancestrale ale naturii; David, un bărbat tânăr, care în 2041, în Franța, fuge din calea focului, cu fetița sa, Lou, pierzându-se de cealaltă jumătate a familiei, soția și băiatul de un an și ajunge într-o tabără de refugiați.

Al doilea fir narativ ar putea să creeze imaginea unei cărți distopice, dar sunt argumente care pot combată această aparență. Romanul vorbește despre un viitor nu foarte îndepărtat, în care încălzirea globală ar putea să pârjolească teritorii vaste, iar oamenii să lupte pentru supraviețuire, să sufere de sete și de foame, să-și dea viața pentru o picătură de apă, să considere un lux spălarea trupului și a hainelor. Astfel, subiectul cărții nu prezintă un viitor care pare distopic, ci unul verosimil, capabil în orice moment să devină realitate.

Dragostea pentru apă, în oricare formă de agregare, se observă încă din incipit. Astfel, se poate spune că romanul începe cu o lecție sui-generis de explicare a circuitului apei în natură: ”Nimic nu putea stăvili apele pe care le puteai urmări de la stânci până la fiorduri; din zăpada care cădea din nori și se așternea pe vârful munților, până la aburul care se ridica deasupra mării, transformându-se din nou în nori. În fiecare iarnă ghețarul creștea, acumula zăpadă, în fiecare iarnă creștea așa cum trebuia, și în fiecare vară se topea, se scurgea, se transforma în picături, picăturile se adunau în pârâiașe, conduse de gravitație, șuvoaiele se contopeau și se transformau în cascade și în râuri.”

Finalul cărții cedează perspectiva lui David, care alături de noua femeie din viața sa și de Lou, caută drumul către casă, către începuturi, către origini: ”Suntem pe drumul nostru cel bun într-acolo. Vom ajunge. Totul este proaspăt. Totul este curat. Totul este nou. Și cu toate acestea, familiar. Deoarece noi recunoaștem acest miros, acest aer, această umiditate și această deschidere. De aici ne tragem noi. Apa a fost aerul nostru acasă.”

Cele două personaje principale ale romanului sunt construite minuțios. Amândouă pleacă într-o călătorie fizică și spirituală: Signe, încercând să ajungă pe ape la Magnus, vechea sa iubire, pentru a protesta împotriva acordului acestuia de a se exploata un ghețar de pe meleagurile natale, se întâlnește cu sine, cu fetița de nouă ani, care primea cadou de ziua sa un camion de zăpadă, cu studenta la jurnalism, cu tânăra protestatara, cu femeia care a renunțat la iubire, în numele unor convingeri adânci; David, bărbatul căsătorit prea tânăr, asumându-și prea curând rolul de soț și de tată, ajunge într-o tabără de refugiați, învățând iubirea, grija, tandrețea față de propriul copil, alegând între viață și moarte, căutând ”mirosul” normalității în locul celui al fumului, arsurii, putrefacției, murdăriei.

Signe își rememorează condiția de însingurată, pe parcursul călătoriei sale spirituale:

”Mă duc la mama, îi spuneam tatălui meu atunci când plecam de la el. Mă duc la tata, îi spuneam mamei mele când plecam de la ea. Locul meu a devenit cel de-a lungul drumului de pietriș care străbătea satul, de la casa îngustă din port până la hotel, cu cele aproape o sută de camere ale sale, și înapoi din nou. Îmi amintesc de mine ca fiind infinit de mică, însingurată, roasă de sentimentul vinovăției, și mă simțeam răpusă.”

Iată imaginea unui viitor care bate la ușă: ”Pretutindeni oamenii se războiau, așa mi se părea, statele din nord se luptau cu cele din sud, unde era secetă. Și se dădeau lupte și în interiorul fiecărui stat. […] Cât de repede merg lucrurile! Într-o zi te trezește ceasul deșteptător, mănânci micul dejun, mergi la serviciu, te cerți, râzi, iubești, te speli, îți faci griji că vei rămâne fără bani în cont înainte de finalul lunii… Necrezând că tot ceea ce ai în jurul tău poate dispărea pur și simplu. Chiar dacă auzi că lumea este în schimbare. Chiar dacă vezi asta pe mirele care indică nivelul apelor. Nu te gândești la asta până în ziua în care nu ceasul deșteptător e cel care te trezește, ci urletele oamenilor. Flăcările au ajuns în orașul tău, până la casa ta, la cei pe care îi iubești. Îți arde locuința, așternutul tău ia foc, perna începe să fumege și nu poți face altceva decât să fugi.”

Apa este și ea personajul principal al cărții, liantul care așază alături personaje care trăiesc în timpuri și spații diferite; apa este revelatorul care scoate la suprafață trăiri, atitudini, relații atât de diferite între mamă și fiică sau tată și fiică.

La dezbaterea de lansare a romanului ”Istoria apelor”, Denisa Comănescu amintea despre faptul că a fost impresionată de imaginile percutante ale taberei de refugiați în care David și Lou își găsesc adăpost. Scriitoarea Maya Lunde a stat ea însăși într-o tabără de refugiați din Grecia pentru a putea cunoaște pe viu această experiență. Sunt lucruri care se trăiesc deja, în timpurile noastre, în taberele acestea: lipsa apei, a medicamentelor, traumele fizice și psihice, pericolele iminente care își pun amprenta asupra maselor. Descrierea acestui spațiu este realizată în carte în tușe impresionante, groase, care înfățișează o realitate terifiantă:

”Rațiile de mâncare au fost reduse. Aproape că mă obișnuisem cu foamea. Cu ghiorțăitul mațelor. Cu pofta aceea resimțită în tot corpul. Ideea de ciocolată, grăsime de pe șuncă, cacao cu frișcă, cartofi prăjiți, grăsime de la friptură, piept de rață, lasagna, pateu de ficat, pâine proaspătă, doar pâine proaspătă cu unt.

Se zvonea că nu veniseră provizii de mai bine de o săptămână. Că tabăra își consuma încet rezervele.

Și starea de spirit. Gunoiul în grămezi împuțindu-se de la căldură.

Sloganurile scrise pe ziduri deveneau din ce în ce mai numeroase.

Din ce în ce mai des vedeam grupuri mici de oameni adunându-se pâlcuri. Vorbeau în șoaptă, doar cu cei apropiați.

Până și sunetele din tabără se schimbaseră. Se auzea un zumzăit apăsător care persista. Care mereu amenința să devină mai puternic.

Dar cel mai rău era cu apa. O raționalizaseră și mai drastic. Nu mai aveam voie să facem duș și nici să ne spălăm hainele. Primeam doar atâta apă cât să bem.

Mă trezeam și mă gândeam la apă.”

Romanul ”Istoria apelor” este o carte a confruntării omului cu natura, un avertisment împotriva pericolelor care ne amenință planeta.

Loredana Stan