Romanul acesta a apărut în Rusia în 2001, iar la noi, tradus de către Gabriela Russo, în 2020. Ludmila Ulițkaia declara pentru cititorii români că, deși cartea a fost scrisă cu 20 de ani în urmă, această operă literară nu și-a pierdut deloc actualitatea. Dimpotrivă, în noul context istoric, social pe care îl trăim profesia de medic capătă un rol deosebit de important.

Acest roman deschide seria marilor creații ale autoarei. Regăsesc, de exemplu, ca și în ”Scara lui Iakov” aceeași forță a narațiunii, frumusețea, acuratețea, minuțiozitatea reconstituirii fundalului istoric, aceeași iubire pentru marele Tolstoi, aspecte autobiografice legate de profesia de genetician a scriitoarei, dar și de activitatea de secretar literar la Teatrul Evreiesc din Moscova, personaje feminine puternice, incursiuni prin medii sociale diferite, o familie urmărită de-a lungul mai multor generații.

Titlul rezolvă la o primă impresie lămurirea semnificațiilor legate de personajul principal. Medicul ginecolog Kukoțki este personajul principal al cărții, dar nu singurul personaj important. El are ”vedere pătrunzătoare”, are capacitatea de ”a vedea” în interiorul corpului omenesc, dar nu este un vraci, este dedicat profesiei sale, este un idealist care luptă în numele științei. Provine dintr-o veche familie aristocrată, cu tradiție în domeniul medicinei.

Romanul se deschide cu un alt fel de incipit tolstoian. ”Toate familiile fericite sunt la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel.” din ”Anna Karenina” este transformat în: ”Toți strămoșii pe linie bărbătească ai lui Pavel Alekseevici Kukoțki fuseseră medici începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea.”

Fericirea și nefericirea lui Kukovți au legătură cu meseria sa: ”Cele mai fericite clipe din copilărie și adolescență și le petrecea în cabinetul tatălui, vrăjit de felul uimitor în care se articulau oasele asigurând mișcarea mâinii și a antebrațului, îl emoționa aproape până la lacrimi evoluția sistemului circulator de la tubul simplu, cu fibre musculare subțiri al râmei, până la miracolul bătăilor în trei timpi ale inimii omului, cu cele patru cavități ale sale, în comparație cu care perpetuum-mobile părea o joacă de copil.”

Fericirea și nefericirea lui Kukoțki au legătură și cu familia sa: ”Pavel Alekseevici știa despre sine că soarta făcuse ca viața lui s-o ia în jos. Încă muncea, ținea cursuri, opera, dar simțea că nu-și mai trăia clipa cu aceeași intensitate cu care o făcuse atâția ani la rând. Și viața sa de familie își păstra doar forma, nu mai avea conținut, era o carapace goală… Fără bucuria familiei împlinite din timpul războiului, din evacuare, care ținuse un deceniu întreg, până în 1953,[…]Se întorcea acasă obosit, intra în birou și primul lucru pe care-l făcea era să bea trei sferturi de pahar cu vodcă, după care ieșea să cineze.”

Un episod narativ important urmărește istoria ”procurării nevestei” lui Kukoțki, nu ca pe o pradă de război, așa cum făceau strămoșii săi, ci direct de pe masa de operație, unde fusese adusă în condiții disperate, într-un orășel siberian ”unde fusese evacuată clinica pe care o conducea el.” Elena Gheorghievna devine soția lui și îi oferă ocazia îndeplinirii și rolului de tată pentru micuța Tania, fata pe care aceasta o avea din căsătoria cu Anton Ivanovici Flotov, mort în război. Anii întoarcerii familiei lui Kukoțki în Moscova, așezarea în locuința de serviciu, un demisol umed, iubirea acestuia pentru Taniencika, fetița în care ”părea că se adunaseră miile de nou-născuți ajutați de el să vină pe lume” sunt secvențe de mare forță narativă și prin detaliile realiste ale atmosferei, ale cadrului acțiunii acestui roman.

Cartea trăiește și prin portretele vibrante ale personajelor feminine: Elena Gheorghievna, soția lui Kukoțki, care își transformă iubirea pentru acesta în simplă devoțiune, pierdută și aceasta printre amintirile neclare din cauza pierderii memoriei. Jurnalele acesteia, consemnate în roman, niște exerciții de recuperare a trecutului sunt niște pagini zguduitoare ale unei femei față în față cu o minte ”ca o ceașcă de porțelan toată crăpată”. Ultimele notițe din ”al doilea caiet al Elenei” cuprind, într-un descrescendo, constatări din ce în ce mai confuze despre evenimente banale din viața acestei femei: micul dejun, pastilele, fosta carieră de desenatoare tehnică, relația cu religioasa Vasilisa, slujnica, sprijinul său de-o viață. Realizarea acestor pagini de jurnal îmi amintesc de rândurile scrise de Charlie în romanul ”Flori pentru Algernon” ca o mărturie a evoluției și involuției memoriei, inteligenței sale. Două cărți atât de diferite se întâlnesc în tratarea cu mijloace artistice originale a temei memoriei.

Lumea fiicelor este reprezentată în roman de Tania și Toma, fetița orfană, adusă în casa lui Kukoțki și crescută cu mare afecțiune de acesta. Interesant este descris parcursul acestor două femei, care pornește promițător, prima pare că va urma cariera de biolog, apoi se leapădă fulgerător de cercetarea științifică, pleacă de acasă, are niște istorii amoroase cu gemenii Goldberg (care îmi amintesc de gemenii Hallipa din cărțile Hortensiei Papadat Bengescu), se căsătorește cu unul dintre ei și își crește fetița alături de un cântărețul Serghei cu care experimentează niște episoade hippy transplantate pe tărâm rusesc. Aceeași compasiune simte cititorul și față de condiția Tomei a cărei pasiune pentru flori ar fi putut-o salva. Ea sfârșește în conformism conjugal în casa lui Kukoțki, în care își trăiește bătrânețea decrepită doar Elena Gheorghievna, ocrotită de fiica Taniei care va duce mai departe moștenirea familiei. Jenia va naște un băiat, strănepotul lui Kukoțki, pe care acesta n-a mai trăit să-l vadă.

Sunt multe alte episoade, personaje ale cărții, problematizante, demne de interes. Un personaj secundar precum Ilia Iosifovici Goldberg, candidatul de serviciu la detenție siberiană, prietenul lui Kukoțki, care va emigra în America, pare în unele secvențe chiar mai important decât personajul principal al cărții.

Condiția evreului în anii de după al Doilea Război Mondial, politica legată de interzicerea avorturilor, lupta lui Kukoțki pentru sănătatea femeilor, revolta acestuia împotriva sistemului, rezistența împotriva imixtiunii politicului, sunt aspecte care ar merita tratate pe larg. Partea a II-a cărții povestește visul fantastic al Elenei Gheorghievna, călătoria în lumea de dincolo și este o alegorie a realității din carte.

Episodul sfârșitului lui Stalin are ecouri încă în memoria românilor, a celor care încă le povestesc urmașilor despre acele zile în care murea un dictator și toată lumea îl plângea la comandă. Ludmila Ulițkaia descrie crud, ironic, vindicativ, felul în care acest eveniment reverberează în existențele oamenilor simpli: ”Epoca stalinistă luă sfârșit pe cinci martie, dar oamenii nu se dumiriră mult timp. Dimineața devreme anunțară la radio moartea cârmaciului. Era mort de câteva zile, dar era atât de mare buimăceala celor care trebuiau să piloteze de acum încolo corabia, încât se hotărâră ca mai întâi să informeze lumea despre boală. Buletinele mincinoase despre sănătatea răposatului nu se rezumau numai la înrăutățirea progresivă a stării mortului, ci foloseau cuvinte și dădeau cifre care nu spuneau nimic omului obișnuit. Însăși combinația de cuvinte ”Analiza urinei e în limite normale” însemna că locuitorii din ceruri își descheiau prohabul și își scoteau organul, ținându-l cu degetul mare și arătătorul, producând o cantitate o cantitate oarecare de urină, dar totuși urină! Era prima lovitură nimicitoare dată cultului personalității. Noile autorități trebuiau să se obișnuiască și ele cu ideea că până și cei nemuritori mor până la urmă. ”

În esență, ”Cazul doctorul Kukoțki” de Ludmila Ulițkaia este o carte a memoriei și un elogiu adus femeii și miracolului nașterii:

”Nașterea omului e cel mai imperfect mecanism natural. Niciun animal nu suferă atât. Durerea, durata ei și uneori riscul pentru femeia care naște sunt semnele locului deosebit al omului în lume. Cu două picioare, cu spinarea dreaptă, cu privirea îndreptată numai înainte, cu mâinile libere… este singura ființă conștientă de legătura dintre dragostea trupească și cealaltă, cunoscută numai lui, omului. Jertfă adusă poziției verticale-spun unii. Pedeapsă pentru păcatul originar-afirmă alții. ”