Scriitoare contemporană consacrată, autoare a 12 romane și a peste 50 de povestiri, profesoară (deși a renunțat la cariera universitară, predând în prezent numai cursuri de scriere creativă la Universitatea din București), scenaristă și, ocazional, regizoare, Doina Ruști se prezintă ca fiind în viața privată o ființă narativă, pasionată de plimbări, mai ales, prin București. O simplă căutare pe internet a numelui acesteia arată că scriitoarea Doina Ruști este o prezență activă pe rețelele sociale, pe YouTube; este coordonatoarea Bibliotecii de proză contemporană a editurii Litera, este realizatoarea unei emisiuni la Radio Total și promovează personalități contemporane în cadrul interviurilor susținute sub genericul Litera MOV, organizate în cadrul Muzeului Național al Literaturii Române.

Doina Ruști declară că scriitorul său preferat este William Faulkner și că îi datorează lui Mircea Eliade inițierea sa în proza fantastică. Este oripilată de dorința oamenilor de a analiza în detaliu relația dintre ficțiune și realitate, de a afla sursele, evenimentele reale care au generat literatura, considerând că aceste aspecte nu sunt importante. Deși cărțile sale sunt traduse în multe limbi și premiate, nu consideră că a avut un succes extraordinar de-a a lungul carierei, dar s-a bucurat din plin de fiecare carte scrisă. Ține minte în detaliu starea pe care o avea când a scris o povestire neînsemnată, cu ce era îmbrăcată sau parfumul zilei în care a creat romane precum: ”Homeric”, ”Fantoma din moară”. Este pasionată de simbolistică, având un doctorat în Teoria simbolurilor, fiind autoarea lucrării: „Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”.

Cel mai recent roman al autoarei, ”Paturi oculte”, a apărut la sfârșitul anului 2020, la editura Litera. Acest volum a fost început odată cu pandemia și este născut din cărțile în care scriitoarea a trăit în această perioadă. Scriitoarea mărturisea tot în legătură cu geneza acestei cărți că în acea perioadă citea un volum în care autorul își punea întrebări grave despre ce este dincolo de viață etc. dar că răspunsurile erau date în registru minor, Doina Ruști conștientizând teza pe care o va dezvolta în ”Paturi oculte”: ”Există ceva mai primejdios decât să nu știi ce te așteaptă dincolo de moarte […] și anume impertinența de a nu fi mulțumit atunci când găsești răspunsul la întrebarea asta.” În această cheie poate fi interpretată simbolistica titlului romanului, completată cu ideea disperatei nevoi de legături, de răspunsuri a oamenilor.

Scriitoarea nu a dorit să facă din această operă o parabolă a pandemiei și nici să lege metafora din titlu de simboluri culturale deja uzitate (e.g. patul lui Procust). Astfel, patul poate fi interpretat ca un spațiu al visului, al nașterii și al morții, ca un simbol metafizic, care declanșează apariția fantasticului, dar și ca un canal prin care oamenii comunică: ”În univers lucrurile se amestecă în mod aberant pentru o minte de om, însă legăturile astea dintre întâmplări, dintre cuvinte sau dintre oameni au nevoie de traducere.”

Un personaj al cărții accentuează semnificația de obiect erotic a patului: ”Căci ce-ți trece prin minte când te gândești la un pat? Primul lucru! Se gândește cineva la patul morții? Sau la patul pe care s-a născut George Enescu? Are cineva curiozitate față de patul în care a dormit Bacovia, păstrat în casa memorială de la Bacău? Ori vrea cineva să știe cum arăta patul în care a meditat Henri Coandă? Sau cel în care și-a dat sufletul Brâncuși? În care a întins copita un om celebru? Eu zic că nu. Dar, dacă vine vorba despre patul Cleopatrei ori despre nu știu ce pat din haremul lui Ismail Bina, toate urechile se fac pâlnie, ochii-mari. Paturi și carne tremurând sub cearșafuri. Buze și pliuri de carne, guri care caută, înghițiți și înghițitori, un tablou al desfrâului, umbrele uriașilor care și-au făcut treaba, iar acum dorm, împrăștiind în jur sporii unor posibile vieți.”

Eroina cărții, Flori, descoperă puterea fantastică a unui pat care ”nu era de pe lumea asta” de a declanșa visul, intrarea într-un alt fel de tărâm în care ”fluturau frunzele unor pomi acoperiți de ghimpi mari, sute de trunchiuri care se vedeau peste tot, o pădure care unduia incredibil de lent, în același timp, în aceeași direcție. Păreau niște copaci dansatori.” Visul avut într-un asemenea pat devine o experiență de neratat, fără cale de întoarcere, pentru Flori, eleva de liceu sensibilă și mai apoi curioasa studentă de la Litere. Cititorul este captivat de povestea acestei fete cu o existență banală, trăind alături de un tată cu veleități de actor și de o mamă absentă, care, din Spania, întreține o legătură cu fiica sa, doar de ordin material. Cercetând istoria acestor paturi, Flori ajunge în hățișul unor istorii fascinante, cu oameni din epoci îndepărtate (epoca fanariotă), peregrinând printr-un București al hierofaniilor (care amintește de proza lui Mircea Eliade și a lui Mircea Cărtărescu).

Incipitul romanului este unul specific unui roman polițist, Flori fiind implicată, fără voia sa, în ceea ce pare a fi o crimă. Modernitatea romanului este dată de acest incipit care anticipează motivul visului, al somnului, de temele morții, iubirii, de problematica condiției umane. De asemenea, nerespectarea cronologiei tradiționale, pendularea între realitate și imaginar/fantastic, între prezent și trecut, referințele culturale, permanentul dialog intertextual pe care îl realizează romanul ”Paturi oculte” accentuează caracterul modern al acestei scrieri.

Din punct de vedere compozițional, romanul conține 26 de capitole numerotate, între care sunt inserate: ”Povestea pianistului în varianta cea mai scurtă”, ”Povestea fabricantului de paturi”, ”Lev, librarul”, ”Un iubit mort”, ”Roșcovii”, ceea ce susține vocația narativității a scriitoarei, o amprentă stilistică prezentă în întreaga operă a acesteia. Caracterul balcanic, realismul magic sunt tratate sui generis de Doina Ruști, într-o operă în care nimic nu e întâmplător, în care povestea este suverană și cititorul este purtat prin cele mai ascunse cotloane ale epicului.

Acțiunea se petrece în prezent, dar personajele evadează permanent în trecut, în căutarea răspunsurilor salvatoare, în căutarea poveștilor eliberatoare. Nu întâmplător, cartea are pe copertă o hartă a unui București magic, o descriere a locurilor prin care sunt purtate personajele, în căutarea experiențelor ontologice provocate de paturile născute din trupurile roșcovilor personificați.

Istoria ”paturilor oculte” aduce în fața cititorilor personaje precum eunucul, făptură supranaturală (asemenea djinilor din prozele scriitoarei Elif Shafak), apărută dintre roșcovi, în visele lui Flori; Lev, librarul-anticar din holul Teatrului Național, studentul la Facultatea de Litere, cel care o numește Ferucia pe Flori; pianistul, Iosif, proprietarul ”patului de la Unirii”, care exercită o putere hipnotizatoare asupra femeilor din viața sa; Căpriceanu, bărbatul dornic de recunoaștere, nemulțumit de un destin banal, având aparența unui personaj secundar, dar devenind în ultimul capitol al cărții emblematic pentru planul metafizic, pentru sensurile metaforice ale romanului. De asemenea, personaje precum Valache, Pipica, Lionica, Petrache Zarafu, ”diva”, actrița Maria Levente etc. creează un univers ficțional exotic, pestriț, bogat în semnificații, în care fiecare cititor poate regăsi trăiri umane autentice.

Dincolo de realitatea imaginară, de planul oniric, transpare în carte și un plan realist, descris însă pictural, carnavalesc, de o voce naratorială obiectivă, dar nu indiferentă, care cedează, pe rând, perspectiva fiecărui personaj. Iată imaginea unui oraș care depersonalizează individul, care condamnă la anonimat, iată ritmurile rutiniere ale existenței: ”Blocurile sunt făcute din oameni nemulțumiți, din cauza asta în orice baie de bloc se aud plescăieli. Multă lume crede că pereții blocurilor sunt subțiri pentru c-au fost făcuți în bătaie de joc. De fapt, în ei trăiesc oamenii-gușter ori oamenii-gândaci, oamenii urechelniță. Plângăcioși pe care Flori îi asculta în vremea școlii, dimineață de dimineață. Resemnată, somnambulică. Așa pleca zilnic la școală. Taică-său, cu obrazul ras ca rigla ei învechită, conducea Matizul pe același traseu de jumătate de oră. din spatele blocului lor și până în poarta liceului. Și după aceea urma tăcerea, de fapt, toropirea în balcoanele invizibile de pe frunte, unde se derula toată viața ei viitoare, niște logii care porneau de la tâmple, rotunjite deasupra băncilor, până la catedră, spații de tihnă și de visare. Balcoanele verzi ale consolării. Șase sau șapte ore nu se mișca din bancă decât ca să folosească toaleta, activitate și ea intrată în rutină, încât, dacă ar fi întrebat-o taică-său cum arată chiuvetele școlii, n-ar fi știut să răspundă”.

Un simbol recurent în acest roman este pădurea de roșcovi din care trimit mesaje ”umbrele” care populează lumea de dincolo. Roșcovii au pentru scriitoare o semnificație aparte, o funcție ritualică, în biografia sa, pe care a transfigurat-o ficțional: ”De Sâmbăta Morților, tot Bucureștiul era plin de roșcove atârnate pe la case, prin stâlpii porții, purtate la gât. Prin cimitire clănțăneau roșcovele, și se zicea că morții le aud de pe lumea cealaltă. […] Păstăile erau lungi, la început verzi, iar, când vara era pe sfârșite, se făceau roșii-granat și așa rămâneau, unele toată iarna, culori pierdute printre zăpezi. ” În satul copilăriei autoarei, Comoșteni, roșcovii, ”niște copaci cu țepi mari” făceau parte din ritualuri legate de sărbătorile morților.

Ecouri din mentalitatea contemporană, descrierea unor medii sociale, mai ales, lumea literară, culturală, artistică, se regăsesc în pagini care conturează planul realității. Personajele sunt victimele unor prejudecăți legate de cariera filologică:

”Măcar la Litere și tot intră. Am auzit că acolo se roagă de tine să te înscrii.

-Și ce ieși de acolo? s-a interesat altă voce.

-Prof de română, a răspuns diriginta, ceea ce pe Flori a făcut-o să râdă, iar clasa s-a umplut de sunete și de chițăieli.

Nimeni nu voia să ajungă prof ,orice, în niciun caz prof, mai ales de română. Să te bâțâi în fața clasei spunând tâmpenii scrise pe net!”;”Tipele astea de la Litere sunt cam ciudate, citesc romane și experimentează chestiile citite ”

Sunt trimiteri și la cariera scriitoricească:

-”Scrii cumva poezii? Să știi că nu-mi plac poetele-toate arată ca niște pisici bolnave de lepră. ”

”Scriitorii sunt niște oameni care spun chestii, uneori la cafea ori într-un cerc mic, în bucătăria familiei, de exemplu, iar ideile lor prind o viteză stelară, încât nu le pot opri nici grindina, nici armata, nici molima sau ce-o mai fi!”

Sunt dedicate pagini descrierii imposturii, a nonvalorilor promovate în mediul literar, artistic:

”Tocmai apăruse un roman lăudat unanim, pe care Lev s-a încăpățânat să-l citească, deși-și dăduse seama de la primele pagini ce țeapă mare era. […] Lev și-a convocat prietenii indignat- dacă și asta mai e literatură, atunci îmi pare rău că mi-am deschis librărie! Dar e o carte foarte bună, au răspuns ceilalți aproape în cor, nu-ți dai seama, Lev, că autoarea e chiar directoarea editurii! În plus, ea hotărăște premiile Eternus, ea finanțează clubul Podul albastru![…] Dar a citit cineva cartea? a insistat el. Lucrul acesta li se părea tuturor fără importanță. Nu spuneau nici da, nici nu. Am citit o recenzie, am auzit de la cineva pe care-l respect, mi-a făcut impresie un video-interviu, mi-a plăcut ce-a scris pe wall-ul ei, am văzut că are cinci stele pe o rețea de cărți și așa mai departe.[…]

Iată și o satiră la adresa industriei creatorilor de conținut online:

”Uneori treceau pe-acolo niște mierle inculte care voiau să-și facă poze pe lângă rafturi, ținând artistic câte o carte pe picioarele dezvelite, ostentativ deschisă la nu știu ce pagină, femeiuști care postau pe Instagram sau pe alte rețele, considerându-se docente în materie, influenceri sau simple loaze, care pentru Lev erau doar reziduri firești ale industriei.

Un posibil mesaj al romanului, amintind de romantism și de stilul eminescian, acordă putere supremă visului și pledează pentru un univers care vorbește prin metafore, prin simboluri: ”În jurul nostru, peste tot, colcăie gânduri, aspirații și amintiri.[…] -Într-un amestec de felul ăsta trăim! […] Universul vorbește în metafore, în combinații simbolice, exact ca în vise. […] Totul e o metaforă, Odille! Totul.”

Caracterul de alegorie a morții este pus în valoare de ultimul capitol al romanului ”Paturi oculte”, prin prezența personajului Căpriceanu, un alt fel de erou ficțional eliadesc, un alt fel de Gavrilescu, care din ”lumea cealaltă” încearcă să trimită mesaje în lumea din care a venit și dorește cu disperare să se întoarcă acasă pentru a povesti despre moarte și despre viața de după. Numai că întoarcerea acasă aduce după sine ”consecințe mai dureroase decât ai crede”.

Pledoaria pentru ficțiune, caracterul de carte despre cărți al celui mai recent roman al Doinei Ruști sunt accentuate pe tot parcursul operei, cititorul putând să-și construiască o lume imaginară plină de semnificații, inspirat fiind de poveștile autoarei.

Loredana Stan