T. O. BOBE este un scriitor contemporan, cunoscut în lumea literară ca un autor original, care se îndepărtează de canoane și pentru care contează cum scrii, și nu despre cine scrii. Cu o biografie interesantă, experimentând meserii și domenii profesionale interesante (admis a patra oară la Facultatea de Litere, magazioner în portul Constanța, scenarist, lucrând în televiziune și publicitate, ultimul job avându-l în 2005, în prezent fiind scriitor-profesionist), T. O. BOBE explică astfel istoria pseudonimului său literar: „Pentru mine, actul scrisului a rămas cumva o chestie ruşinoasă, ceva care nu poate fi făcut decât atunci când eşti singur. Tot din nevoia de a mă ascunde mi-am luat şi pseudonim. Nu voiam să mă ia la ochi la examene profesorii din facultate, şi de-aia mi-am spus Bobe, care e numele bunicului meu. Buni­cul cu poveştile, căruia îi părea foarte rău că n-a avut băieţi care să-i ducă numele mai departe. Gestul meu a fost şi o formă de reverenţă faţă de el.”

A făcut parte în perioada studiilor universitare dintr-un cenaclu înființat chiar de studenți, despre care Mircea Cărtărescu scrie în „Creionul de tâmplărie”: „Se întruneau săptămânal și-și dădeau teme, care mai de care mai ciudate și mai anodine: cocoloșul, dunga de la pantaloni etc., iar data viitoare veneau cu mici texte scrise pe aceste teme. Era un fel de infraliteratură, un fel de minimalism abia conștient de el însuși și de miza lui reală, care era de fapt revolta împotriva literaturii «mari», «adevărate». Niciunul dintre ei nu voia să publice și să devină scriitor. Le ajungea distracția aceea într-un cerc minimal. Când a apărut cenaclul meu, toți au migrat totuși spre el, și vechiul grup s-a dizolvat.”

T. O. Bobe a declarat în aparițiile sale publice că volumul său de debut, „Bucla” își datorează notorietatea și faptului că Mircea Cărtărescu a scris despre acesta în romanul „Orbitor. Aripa dreaptă”. De altfel, la apariția acestei cărți, în 2015, la Editura Humanitas, Mircea Cărtărescu a participat la lansare, apreciind tipul de scriitură, felul în care T. O. Bobe construiește biografia personajului central, nea Gică.

În data de 15 aprilie 2021, scriitorul T. O. Bobe posta pe pagina sa de Facebook că se împlinesc 17 ani de când a terminat de scris romanul Cum mi-am petrecut vacanța de vară și se întreba dacă ar trebui să sărbătorească acest lucru. Deși postarea aceasta nu s-a bucurat de multe aprecieri, Cum mi-am petrecut vacanța de vară este cea mai citită carte a autorului, fiind considerată de acesta o „carte haioasă”.

Romanul poate fi prezentat în câteva cuvinte, ca fiind rezolvarea temei de vacanță a unui băiat de 10 ani, titlul cărții clarificând acest aspect. Pentru că este o fire competitivă, Luca, personajul-narator al cărții, dorește să scrie cea mai lungă compunere din viața sa și s-o întreacă la povestit pe Miruna Nahabetian, cealaltă premiantă a clasei: „O să fie cea mai lungă compunere din viața mea și o s-o rad pe Miruna cu bărbile ei cu extratereștri cu tot. Dar nu din răutate pentru că suntem colegi și așa trebuie să se întreacă colegii cum spunea domnișoara învățătoare: care o are mai lungă acela să ia foarte bine.”

Cartea, „compunerea” lui Luca începe ca un roman polițist și sfârșește ca un basm modern, moartea bunicii ucise de un scripete buclucaș, moartea verișoarei Kiti, războaiele cu Pirații, Teroriștii, Extratereștrii, fiind, pe scurt, episoadele narative care stârnesc atenția cititorilor. Luca nu înțelege de la început rețeta unei compuneri perfecte, Miruna fiind mentor în acest demers: „Iar ea mi-a adus aminte că domnișoara învățătoare ne-a spus să facem o compunere cum ne-am petrecut vacanța de vară ca să o arătăm la toamnă și să vadă cine o să ne ia de atunci înainte că ea ne-a învățat tot ce știe și să începem cu dreptul ciclul celălalt. Eu mă gândeam că trebuie să o fac atunci când începe școala, după vacanță. Însă Nahabetian mi-a spus că ea a început să o facă de acum ca să nu uite ce a făcut și ca să aibă timp să fie lungă.” Prietena sa îi reproșează lui Luca că în compunerea sa „toată lumea sunt oameni obișnuiți de care s-a săturat” și îl învață cum să-și ficționalizeze realitatea: „a început sămi-i explice că ea dacă e cineva care s-a lovit la picior zice că e schiop de tot și i l-a tăiat ca să fie mai interesant. Iar dacă altul are o bubă pe nas spune că i-a ieșit de acolo o minge de fotbal sau un extraterestru. Nu știu ce tot o ținea cu extratereștrii ei căci eu n-am văzut nici 1 până acum săm-i petrec vacanța cu el, decât cu mama și cu tata.”

Peripețiile copilului Luca care încep cu ultima zi de școală și se încheie cu prima zi din clasa a V-a, sunt istorisite pe parcursul celor patru capitole ale romanului, intitulate, ca într-un jurnal, cu numele lunilor calendaristice: Iunie, Iulie, August, Septembrie.

Personajul-narator are toate șansele să devină un viitor „adolescent miop”, pus în acord însă cu realitatea anilor postdecembriști, Luca prezentându-se ca „purtând ochelari cu dioptrii de la cât învăț” și fiind mândru că era singurul de pe strada sa care a luat premiul I patru ani la rând. Copilul este produsul unei educații în care doar premianții sunt sortiți succesului, tatăl său, modelul bărbatului proaspăt îmbogățit, posesor de Pasat, repetând deja refrenul „Inginer te fac.” Mama, fostă profesoară, lucrând în televiziune, instituția cu un mare impact în viața românilor în acei ani, este lipsită de sensibilitatea și emoția clamate în cărțile de parenting.

Copilul creionează exact reperele realității în care trăiește, nu întâmplător, individualizându-se prin apartenența la o familie cu o casă cu două etaje, în construcție: „Casa noastră este așa: baie, bucătărie și 5 camere. 2 camere mai mari sunt la parter și restul sus unde se urcă pe scară de lemn căci așa a zis mama că este mai frumos deși mamaia spunea că cu mozaic se curăță mai repede. Înainte de asta am stat la apartament unde nu aveam nici un prieten între 4 pereți.”

În realitatea personajului-narator „Oamenii se împart în 2: băieții de ispravă și japițele ordinare.[…]Dacă ar fi după mine la băieții de ispravă le-aș da Premiul I iar la japițele ordinare le-aș da foc cu bricheta dar mai înainte aș turna peste ei gaz.” Este multă violență și multă moarte în această replică ficționalizată a realității copilului de 10 ani. Cu o mamă care scrie știrile pentru o televiziune care este interesată de senzațional și care ajunge să transmită reportaje chiar din fața casei familiei lui Luca, acest copil înțelege că se poate răzbuna în „compunere” pe ființele apropiate, semănând moarte și povestind evenimente demne de universul fantasy.

Raportarea la ficțiune se face, folosind umorul și imaginația, arme pe care le are copilul în efortul de „a compune”: „De fapt nu știu dacă ne-a observat pentru că nu a zis nimic dar poate că dacă zicea îi cădea țigarea din gură ca bucata de cașcaval la corb când a vorbit cu vulpea.”; „Așa că când mai m-am dus eu la el îi venea să se urce pe pereții de la casă de urât căci nu îi plăcea să citească Amintiri din Copilărie de Ion Creangă zicând:

-Ce eu sunt țăran din acela? Iar dacă nu era nu avea altă pupăză decât pe Kiti […]”

Vocabularul personajului-narator e la fel de violent ca și lumea pe care o descrie în „caetele” sale. Ca orice copil, și Luca ajunge să copieze limbajul adulților și să reinterpreteze cu inocență, fără cosmetizări, universul în care trăiește. O „mamaie” care se adresează copilului cu „formule” ca: „Marș în casă” sau „vierme neadormit”, înlocuind activitățile casnice cu cafeluțele băute din sezlong, un tată care vine seara acasă „și dacă se joacă puțin cu mine zice că e tată”, arătând mai mult decât interes față de domnișoara învățătoare, provocând astfel izgonirea sa de acasă, sunt câteva fragmente ale realității cu care se confruntă Luca.

Oralitatea, argoul, pe care le folosește eroul cărții în exprimare, ca și greșelile de scriere întâlnite la tot pasul în „caetele” în care „compune” sunt mărcile sale de autenticitate. Expresiile sunt reinterpretate cu umorul caracteristic unui puști de zece ani: „striga și el tot ca din gură de șarpe veninos dar cu clopoței”; „Însă tata nu avea cum să tragă pe dreapta pentru că acolo era el, adică Costel și alte mașini”; „m-am uitat la cai verzi pe pereți cu 99 de potcoave de oțel”; „este mincinoasă findcă are ochii verzi niciodată să nu-i crezi, altfel este frumoasă coz ca Ileana Cosânzeana.”; „când m-a văzut mama cum sufăr ca un câine turbat la care i-a dat cineva otravă”; „a început iar să nu mă doară chiar ca pe hoții de cai.”; „iar ea s-a dus imediat și a înfipt cornul deoarece avea la ochi dungi vinete ca vinetele.”

Tehnologia modernă cucerește imaginația personajului-narator care descrie, povestește cu multă imaginație, copilul introducând în realitatea mult prea banală elemente senzaționale. Iată istoria cu un cip (care azi este la ordinea zilei și face parte din teoriile conspirației):

„Așa că eu m-am bucurat, dar degeaba căci înainte să îm-i dea drumul a scos 1 briceag tăindu-mă puțin la ceafă ca să îm-i bage un cip în cap. Însă nu am țipat. Cipul este ceva ca un aparat de al lor de urmărit dar mic pentru că și eu sunt mai mic. Și se bagă la om ca să știi unde se duce și cu cine se întâlnește. Însă eu cu cine era să mă întâlnesc decât cu Șeful, dar nu al Piraților care a rămas acolo pe șezlong, cu al lui tata. Căci după ce m-a luat mama și m-a pocnit cu papucul că:

-Unde ai fost măi de ai venit cu mizeria aceasta în cap? […] a trebuit să stau mereu atent căci unde era lume mă urmăreau și Teroriștii care se luau după Cipul din ceafă de la mine căci îi vedeam eu pe unii pe plajă cum se fac că vorbesc la telefon sucindu-se dar de fapt ei vreau să prindă Semnalul. Care eu nu îl auzeam dar la aparat la ei făcea:

-Bip, bip.

Mai tare când se apropiau de mine și mai încet când se duceau mai încolo.”

Este evident că autorul „compunerii” despre vacanța de vară nu este un narator nici creditabil, nici credibil. El spune doar ce îi servește scopului său principal, acela de a scrie o poveste cât mai interesantă, imaginația fiind a doua sa natură.

Cum mi-am petrecut vacanța de vară de T. O. Bobe nu este nicidecum o carte doar pentru copii. Dincolo de țesătura narativă interesantă pentru un public tânăr, cititorii experimentați pot găsi aici o inedită cronică a anilor postdecembriști ai societății românești. Scriitorul, prin acest roman, răzbună toate generațiile de elevi chinuiți de temele de vacanță și îi amendează pe profesorii de literatură iubitori de clișee și stereotipii didactice.

Prin existența unei voci naratoriale care îi aparține unui copil, romanul acesta poate fi comparat cu opere ale literaturii române contemporane precum: „Pelinul negru” de Ioana Nicolaie sau „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” de Dan Lungu.

T. O. Bobe văzând cartea, în general, un entertainment, și nu doar un obiect de instrucție, reușește să reconsidere, prin acest roman, actul lecturii, făcând din acesta o bucurie, o plăcere.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025