În cadrul Festivalului organizat de librăriile Cărturești, Cezar Amariei a citit o proză scurtă (”Cum mi-am petrecut vacanța de vară”) despre care a precizat că a realizat-o ca un exercițiu, la un curs de scriere creativă, conținând propoziții alcătuite din cinci cuvinte:

”- Pot să încep?
– Începe!

Tușește ușor. Înghite în sec. Își drege glasul și mângâie hârtia cu arătătorul. Ridică fruntea.

– Deci:
”Cum am petrecut vacanța de vară.

Vacanța de vară am fost mai întâi la bunici. La bunici e foarte frumos. Au un vițeluș pe nume Georgel. Georgel a fost foarte blând cu mine. Avea botul umed și blana moale. Mergeam des cu el să pască iarbă. Îi plăcea mai ales iarba înflorată. Și mie îmi plăcea că stăteam și culegeam flori. Mângâiam iarba și dădeam de flori. Erau foarte parfumate. Făceam buchețele mici pentru bunica. Ea mă lăuda și îmi dădea bomboane. Apoi ajutam în gospodărie. Cel mai mult, măturam prin curte. Odată am dat de mâncare și la găini. Și bunicul mă lăuda și îmi dădea bomboane și ciocolată. Am mâncat ciocolată pe săturate. Puțin prea multă, crede bunicul. Avea gustul bun. În restul timpului, citeam. Am citit multe cărți frumoase despre copilărie. Mi-a plăcut că aveau și cărți pentru mine. Ce frumos a fost la bunici!

Am uitat să zic de păsări. Păsările ciripeau frumos la bunici.

Apoi mama și tata m-au luat la mare. Am mers cu trenul destul de mult și de obositor. Marea era foarte înspumată și nisipul, umed. În nisipul umed…”

– Vă minciunește, doamna!
– Florine, stai cuminte.
– Stau, dar nu-i adevărat.
– Nu e nisipul umed?
– Ba da, dar el…
– Atunci, lasă-l să spună. Tu citești când e rândul tău.
– Citesc, dar el…
– Stai cuminte sau te dau afară. Vorbești când e rândul tău. Ionuț, spune mai departe.
– Mai departe?!
– Da, erai la nisipul umed.

Își drege glasul. Mângâie ușor hârtia.

– Nisipul umed, nisipul umed… Așa, aici. ”În nisipul umed sunt multe scoici. Sunt și scoici mai mari și scoici mai mici. M-am jucat foarte mult cu ele pe plajă. Am stat și la soare dar și în valurile înspumate. Am mâncat foarte multă ciocolată, pe săturate. Ce frumos a fost la mare!
Apoi m-am întors la centru și am…”

Bătaie scurtă în ușă. Intră secretara.

– Ce-i?
– M-a trimis directoarea după Talașman.
– Acum, în timpul orei?
– Da. Au venit doi să-l vadă. Tocmai de la Timișoara.
– De la Timișoara, pentru Talașman?
– Da.

Întreabă încet:

– Știu de problema lui?
– Probabil. Dar, dacă au venit, înseamnă că sunt hotărâți.
– Tocmai de la Timișoara… Cum arată?
– Adică?
– Sunt normali?
– Nu știu, au intrat direct în cabinet, la directoare. Dar, dacă vor să-l vadă… Probabil, ce treabă am eu?
– Bine, atunci. Ionuț, fii puțin atent.

Băiatul întoarce capul spre învățătoare.

– Au venit doi domni să te vadă. Mă rog, un domn și o doamnă. Te bucuri, Ionuț?
– Da, doamna, mă bucur foarte tare.
– Să le vorbești frumos, da? Spui „săru’ mâna” când intri. Da? Cum te-am învățat.
– Spun, doamna.

Secretara se apropie de el.

– Aici sunt.

Băiatul face un pas în lateralul băncii. Secretara îi netezește părul și-i aranjează cămașa.

– Așa. Uite ce băiat frumos. Dă-mi mâna.

Pornesc încet spre ieșire, printre bănci. În trecere, Ionuț le atinge cu vârful degetelor. E liniște. Se aud doar pașii lui, nesiguri, pe podea. După ultimul rând, se întoarce.

– Doamna, doamna!
– Da, Ionuț.
– Și compunerea? N-am terminat-o de citit.
– Lasă compunerea, Ionuț. Poate ai noroc și nu trebuie să o mai termini.”

Simona Goșu a citit finalul prozei ”Neliniști” din volumul de debut al acesteia, ”Fragil” (2020):

”Intră în casă, se grăbește în baia de serviciu, se spală pe mâini și se întoarce în bucătărie. Pisica își apleacă capul după ea, de pe marginea ferestrei. Carmen deschide frigiderul și ia o bucată de cașcaval, învelită în folie transparentă. Simte cum îi zvâcnesc sânii. Scoate un cuțit din sertar. Taie o felie subțire și rămâne cu ea în mână.

Zvâcnirile din sâni sunt ritmice, intense. Își simte bătăile inimii. Cel mai bine ar fi să-și ia pompa din dormitor, să se mulgă și să i-l dea lui Tudor când se trezește. Lasă felia pe blat, își scutură mâinile și se îndreaptă spre capătul treptelor. Dar dacă îl trezește? Se întoarce în bucătărie, apăsându-și obrajii calzi cu palmele. Ia o ceașcă de cafea din dulapul de deasupra blatului. Își scoate sânul și stoarce mamelonul între degete. Laptele iese ușor, fără să preseze tare. Stoarce până umple fundul ceștii- nu mai mult de zece-cincisprezece mililitri, calculează în timp ce își încheie nasturii.

Împinge rama plasei și lasă ceașca pe marginea ferestrei, în fața pisicii. Aruncă o privire în casă, spre trepte. Pisica își întinde gâtul și adulmecă. Miaună fără oprire cu nasul în ceașcă. Ridică ochii spre Carmen și își scutură mustățile, câțiva stropi din laptele ei sar pe pervaz.

– Nici ție nu-ți place?

Felina o privește întrebător, pupilele i s-au alungit neobișnuit, au devenit două linii oblice. Carmen intră în bucătărie. Scoate un biberon sterilizat din cutia de pe blat. Îi deșurubează capătul și se mulge. Mieunatul nu se mai aude. Stoarce sânul drept și se uită la gradația de pe sticlă -cincisprezece mililitri. Continuă cu cel stâng. Laptele curge ușor la început, apoi, după ce trece de douăzeci de mililitri, doar câțiva stropi mari se mai preling, oricât de tare ar strânge sfârcul. Își acoperă sânii, în timp ce aruncă un ochi spre terasă. Pisica o privește liniștită de pe pervaz, sprijinită pe labele dinapoi – coada i se unduiește.

– Ce faci? o întreabă șoptit Carmen.

Pupilele îi sunt acum rotunde și sticloase, ca niște bile fosforescente. Își linge o lăbuță și se șterge cu ea în spatele urechii. Femeia împinge plasa. Ceașca e înclinată pe marginea ferestrei. Își duce mâna la gură.

– L-ai vărsat?

Pisica îi răspunde cu un mieunat. Carmen se uită în josul pervazului, dar nu vede nicio pată.

– Ți-a plăcut? Mai vrei? îi zice cu entuziasm și o mângâie.

Pisica scoate un mieunat și toarce. Coada i s-a încolăcit în jurul labelor. Își împinge capul în palma ei.

– Mai am puțin, dacă vrei, îi vorbește încet, blând, în timp ce o mângâie.

Un val de căldură o cuprinde de la gât, îi coboară pe sub sâni, până jos, pe coapse. Se întoarce în bucătărie cu ceașca în mână, îi toarnă din biberon tot laptele. Ia pisica în brațe și se așază pe scaun, la masa din mijlocul terasei. Lasă ceașca pe masă și rămâne cu pisica în poală. Îi sărută capul.

– Uite, te-ai liniștit, ți-am mai adus, îi zice, săltând-o pe masă.

Pisica ciulește urechile, își afundă botul în ceașcă. Linge laptele, în timp ce Carmen îi mângâie blana neagră.

– Bravo, să-l papi pe tot, da? Uite, și-a mai trecut, ți-a trecut.

Își sprijină coatele pe bărbie și o privește zâmbind. Doar greierii și fâlfâitul insectelor adunate în jurul becului se aud. Vântul adie printre crengile copacului. Luna a dispărut de deasupra gardului. A urcat pe cer, printre stele, și, pentru o clipă, i se pare că lumina ei se reflectă în ochii pisicii. Privește terasa, socul și casele vecinilor în semiîntuneric- o senzație de ireal o face să simtă că plutește, ca și cum s-ar afla în altă parte. Se gândește că ar trebui să se întoarcă în pat, dar nu se grăbește și, pentru prima oară în ultimele șase săptămâni, se simte ușurată. Se simte normală.”