”Dac-aș fi trăit în vremea lui, n-aș fi știut că este Eminescu, poate nici măcar dacă i-aș fi citit versurile. Căci mai erau poeți în preajmă, și pe-atunci distanța dintre el și Samson Bodnărescu sau Dimitrie Petrino nu părea atât de abisală ca azi. Pentru Macedonski și destui alții, poezia lui Eminescu era vetustă și confuză. Ajungea să nu-l citești, sau să-l citești resentimentar, ca să-l excluzi fără remușcări din rândul celor valoroși. Mă chinuie gândul că poate nu m-aș fi apropiat de el, nu l-aș fi prețuit, poate că nici măcar nu l-aș fi remarcat. Poate-aș fi fost un junimist cinic sau un imbecil de la „Revista contimporană”, care i-ar fi contabilizat „greșelile de exprimare”. N-aș fi fost, oricum, Creangă, poate singurul om care l-a iubit cu adevărat, deși nici el nu știa că iubește un poet, ci doar un om mai curat și mai fantast decât cei din jur.             Mă-ntreb dacă m-aș duce să-l văd, dacă, prin absurd, tehnologia ar permite un fel de turism temporal. Închipuiți-vă: să-i vezi pe ei, cei iluștri, cei a căror ființă te-a schimbat interior, să-i poți pipăi și să urli: este! Ce de inși ar roi în jurul lui Isus, al lui Da Vinci sau al lui Rimbaud! Ce de români ar da năvală să se pozeze între Eminescu și Caragiale, să filmeze bătălia de la Călugăreni… Nu, nu m-aș duce, deși mi-ar fi foarte greu să rezist. Mă mulțumesc cu chinuitoarea absență care este pentru mine Eminescu. Prietenul pe care trebuia să-l am și nu l-am avut niciodată”. Mircea Cărtărescu