Întâlnirea mea cu opera și personalitatea acestui scriitor portughez s-a produs online, cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, desfășurat în perioada 20-24 octombrie 2021. Am urmărit interviul pe care scriitorul Robert Șerban i l-a luat atunci lui Peixoto și m-a uimit proteismul acestuia. Este licențiat în limbi și literaturi germanice, a fost profesor pentru un an. A scris versuri pentru muzică black metal, pentru coruri tradiționale, librete pentru operă. Este autorul a patru volume de versuri, scrie cronici în ziare portugheze, este dramaturg. Cu alte cuvinte, José Luís Peixoto trăiește doar din scris.

Notorietatea lui Peixoto s-a produs odată cu acordarea premiului ”José Saramago”, în 2001, la vârsta de 27 de ani, pentru primul său roman, ”Nicio privire” (deși, anterior, scrisese și publicase, prin efort propriu, ”Mi-ai murit”, o micuță carte a maturizării, un volum-cult apreciat pentru felul în care tratează problematica morții).

Cel mai recent roman al său, ”Autobiografia”, a apărut în Portugalia, în 2019, la noi a fost publicat în 2020, la editura Pandora M, colecția ”Anansi CONTEMPORAN”, în traducerea Siminei Popa.

Există o bogată bibliografie virtuală despre acest volum, multe interviuri cu scriitorul, multe articole care tratează problematica acestei cărți și care menționează și despre geneza ei: relația cu scriitorul José Saramago, recunoștința pe care Peixoto i-o poartă pentru rolul important avut în cariera literară. Așadar, romanul este un omagiu adus marelui scriitor care câștigase premiul Nobel cu trei ani înainte ca Peixoto să primească distincția prestigioasă acordată o dată la doi ani, pentru scriitori de limbă portugheză din întreaga lume. Autorul ”Autobiografiei” s-a gândit să facă pentru José Saramago ceea ce acesta din urmă realizase pentru poetul Fernando Pessoa, în cartea ”Anul morții lui Ricardo Reis”.

”Autobiografia” nu este o carte comodă, simplu de citit, chiar dacă textul curge ca un șuvoi nestăvilit, purtându-te pe tine, cititor, în marea aventură a scrierii unei cărți și a vieții înseși. Ea tratează inedit teme precum: rolul literaturii, condiția scriitorului, raportul realitate-ficțiune, relația mentor-discipol, conținând între narațiuni afirmații ale scriitorului José Saramago. Adunate, aceste rostiri, se pot constitui într-un tratat inedit de teorie a literaturii (”Nu mă ascund în spatele naratorului”; ”Trebuie să alegi. Memorii sau roman? Confesiune sau ficțiune?”; ”Cititorul citește romanul pentru a ajunge la romancier”; ”Orice operă literară poartă înăuntrul ei un om, pe autor ”etc.), simțindu-se în carte, din plin, și dimensiunea de critic literar a autorului.

”Autobiografia” poate fi interpretată ca un metaroman (un roman despre scrierea altui roman) realizat în spirit postmodern, un volum autoreferențial, ”un text ficțional cu caracter autobiografic” cum a scris Saramago și cum încearcă să scrie și José, cele două personaje principale ale cărții, instanțe referențiale construite după modelul persoanelor reale. Astfel, incipitul și finalul romanului sunt simetrice, accentuând legătura profundă dintre cei doi scriitori, în care fiecare are o personalitate distinctă, cel tânăr nu este nicidecum un imitator al maestrului căruia trebuie să-i scrie autobiografia, cel consacrat apreciind dezinvoltura și curajul celui care bate la porțile recunoașterii: ”Saramago a scris ultima frază din roman.[…] José a scris prima frază a romanului.”

Acțiunea romanului surprinde criza artistică prin care trece José, în încercarea de a scrie al doilea volum. Editorul acestuia vine cu ideea de a scrie o biografie a lui José Saramago. Între timp, personajele romanului trăiesc, încearcă să supraviețuiască, iubesc și chiar mor. Destinele celor doi scriitori sunt urmărite în oglindă, prenumele pe care le împart aceștia în viață și în ficțiune ambiguizând planurile narative: ”și-a amintit că personajul principal din noul roman al lui Saramago se numește José, domnul José, chiar autorul i-a povestit. A primit vestea ca pe un privilegiu, ca pe un noroc, și abia acum observa cât de mulți José erau.[…] Într-o simplitate elementară, o matrice, poate José conținea în sine toate numele de bărbați. Dar ce avea să se întâmple cu ceilalți José? Unde se duceau? ”

Prima întâlnire a lui José cu marele scriitor are valoare de destin. Jose avea nouăsprezece ani, se afla în Lisabona, era student și participa la târgul de carte unde Saramago își lansa un volum. S-a așezat la coada de autografe cu o carte pe care a furat-o, librarul reproșându-i acest lucru și provocând un scandal. Saramago a asistat la toată scena cu eleganță și chiar a scris o dedicație simplă pe volum. Tânărul scriitor, minunându-se de contemporaneitatea cu Saramago, are certitudinea alegerii propriului destin. Studiindu-l pe maestru, tânărul se privește pe sine, cel din viitor: ”Acolo se afla o imagine din viitorul său, n-avea nicio îndoială. Și el avea să fie un astfel de scriitor, poate un pic mai important, cu o coadă mai lungă pentru autografe. Auzea vocile din viitor[…]”

A doua întâlnire dintre cei doi scriitori se petrece la o distanță de un ”ocean metaforic”. José scrisese prima lui carte, avea 31 de ani și era alături de cel pentru care trebuia să scrie autobiografia. Terorizat de gândul că cel din fața sa ar fi putut să-i citească romanul și emoționat de greutatea momentului, Jose varsă un pahar de apă peste pantalonii lui Saramago, destabilizând ședința de lucru. Revelația naturii umane a maestrului, puterea de destin și a acestei întâlniri sunt notate cu emoție: ” […]mirosul lui Saramago atingea aerul, era mirosul unui corp omenesc care se afla acolo în acel moment, exact acolo și exact în acel moment.”

Într-o relație de dăruire inversă, de la maestru la discipol, Saramago lecturează din romanul lui José, pe durata unei călătorii între Madrid și Lisabona, regăsind ”libertatea lui de cititor” și înțelegând aspecte biografice din prezentul mai tânărului său confrate.

Legăturile dintre destinele celor doi scriitori sunt evidente, desigur. Însă, la pagina 181, se merge și mai departe, cultivându-se ambiguitatea, avansându-se teoria identității între cele două personaje principale, ”secretul” că ”Saramago și José erau aceeași persoană”. José vrea să abandoneze scrierea biografiei, încercând să-l anunțe pe Saramago. În capitolul 20 este inserată o conversație între cei doi eroi ai romanului, care explică similaritățile și diferențele de biografii, dar care accentuează ideea că ”Autobiografia este o oglindă, așa cum și noi suntem o oglindă.”

Romanul ”trăiește” și prin existența unor personaje ca Lidia, Bartolomeu sau Fritz, Pilar, entități ficționale care au legătură cu Saramago, punând în valoare aspecte ale biografiei/operei lui José sau ale ilustrului scriitor.

Secvența morții lui Bartolomeu, împușcându-se printre cărțile lui Saramago, pe fundalul anunțului că scriitorul portughez a câștigat premiul Nobel, este o metaforă a forței literaturii: ”José a alergat la fereastră și a văzut o cădere uriașă de cărți. Cărți pe toată întinderea cerului din Lisabona, din Portugalia întreagă poate, nu se deschideau în aer, cădeau în linie dreaptă, fără să-și fluture paginile, fără să se învârtă, și se loveau cu coperta de pământ, bufnituri care aveau un scop, care se suprapuneau peste toate celelalte sunete, un cataclism inedit. José s-a uitat mai îndeaproape, ploua cu cărți de Saramago.”

prof. Loredana Stan