Scriam în decembrie 2018 despre romanul lui Vlad Zografi, „ȘAPTE OCTOMBRIE”, evidențiind la această operă literară caracterul de frescă a societății contemporane, crearea unor tipologii umane complexe etc. Scriitorul revine în 2021 în peisajul literar cu Supraviețuire, Vlad Zografi fiind o personalitate a culturii contemporane: doctor în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay, dramaturg, eseist, prozator, coordonatorul colecției ”Știință“ a Editurii Humanitas.

Supraviețuire, este cel de-al treilea roman al acestui autor, după „Efectele secundare ale vieții”-2016 și „Șapte Octombrie”-2018). Apartenența acestor volume de proză la o trilogie poate fi justificată prin legăturile fine sau chiar vizibile care există între ele: același stil narativ structurat pe un portativ multiplu, personaje care migrează în aceste ficțiuni, apetența pentru eroi ficționali cerebrali, umorul inteligent, cunoașterea în profunzime a mecanismelor sociale și a fenomenului artistic actual.

Scriitorul Vlad Zografi este adept al romanului polifonic, structurat pe mai multe voci narative și al creației literare născute din „ciocnirea dintre personaje, singura modalitate de a ajunge mai departe, în om, și de a scoate la lumină paradoxurile care sunt nota dominantă a vieții noastre”, dorind să realizeze în cel mai recent volum o „farsă tragică a cunoașterii și a artei”. Considerând că „Memoriile lui Hadrian” de Marguerite Yourcenar este un exemplu de roman capodoperă scris la persoana I, autorul apelează la acest model de scriitură, fiind interesat mai ales de interacțiunile dintre personaje, înlocuind dialogul clasic cu replici încadrate de ghilimele, care dau o structură aparte operei literare, de text compact, pe care îl evită, în general, cititorii comozi și grăbiți. Supraviețuire nu este o carte comodă, dar nici obscură și încifrată, pentru că este un roman problematizant, în care se observă valorificarea experienței de dramaturg a lui Vlad Zografi: firescul replicilor, existența mai multor voci, dexteritatea de a construi dialoguri.

Dacă în „Efectele secundare ale vieții” existau cinci voci narative, Supraviețuire urmărește perspectivele a două personaje, autorul, după cum a declarat, fiind cel mai bun avocat al eroilor săi. Alexandru Cerchez și Amelia Cerchez, frate și soră, sunt foarte diferiți, din punct de vedere al carierei pe care o îmbrățișează, al caracterelor, al felului în care înțeleg lumea în care trăiesc. Eroii lui Vlad Zografi oferă două imagini distincte: a lumii unui fizician exigent, preocupat să descifreze soluții științifice care să demonstreze paradoxurile și eleganța universului și a lumii unei regizoare de teatru, îndrăgostite de un artist (de tip performance) dezinteresat de aceasta, dar iubite de un bărbat de care nu este atrasă.

Titlul cărții este un cuvânt atât de întâlnit în prezent, în aceste nisipuri mișcătoare ale actualității și are multiple semnificații. Probabil trebuie interpretat în relație cu tema condiției umane, dominantă în toate romanele lui Zografi și cu cea a crizei complexe (a cunoașterii, a artei) pe care o parcurge omenirea. Felul în care interacționează personajele, traiectoriile pe care acestea le parcurg, gândurile și sentimentele acestora sunt posibile căi de supraviețuire într-o lume a nesiguranței și a dorinței de mai bine.

O posibilă semnificație a titlului romanului este oferită de imaginea porumbeilor din parcul Cișmigiu care se luptă pentru hrană, aluzie la raporturile sociale aspre pe care le desconsideră Alexandru Cerchez: „Când vreunul mai solid îl vedea pe altul gata să apuce o porție zdravănă, se arunca asupra lui, iar celălalt, temându-se că va fi izbit cu ciocul, ceda – asta m-a întristat, așa cum mă întristează în general lupta pentru supraviețuire.”

Finalul deschis al romanului vorbește despre eșecul lui Alexandru Cerchez de a nu fi găsit soluția funcționării universului, dar și despre credința perpetuă a cercetătorului în eleganță și simplitate. De asemenea, Amelia Cerchez pare că supraviețuiește schimbării lui Naka, artistul pe care îl iubește și pentru care lucrează.

Planul narativ care urmărește existența lui Alexandru Cerchez se deschide cu participarea acestuia la o emisiune la Radio-Cârnat în care trebuie să explice despre prima fotografie a unei găuri negre. Experiența aceasta este nefericită, întrucât cercetătorul nu are ocazia să prezinte adevărul, acela că în fotografie apăreau, de fapt, efectele prezenței găurii negre; se lovește de ignoranța realizatorului emisiunii, i se „pocește” numele și discursul său este acoperit de muzică, astfel încât toată intervenția se rezumă la șase minute. Secvența aceasta este o replică ironică la adresa modului în care se popularizează știința, la adresa infantilizării publicului și a constatării apariției unei noi tipologii umane.

Critica asupra lumii contemporane, dominate de impostură, tembelism, agresivitate și aroganță, incertitudinile în privința viitorului speciei umane, îl situează pe fizicianul Cerchez în ipostaza unui perfecționist, a unui inadaptat social, a unui demodat, a unui om cerebral, care trece orice informație prin filtrul gândirii sale: „Fiecare se holba nemișcată în telefonul ei, ignorându-le pe celelalte – iată viitorul nostru, mi-am zis cu o doză minimă de acreală, în definitiv ăsta e destinul speciei și poate că nu înseamnă neapărat imbecilizare, înseamnă ceva ce mie îmi scapă, ceva mult mai complicat, și poate că destinul e sinuos, nu merge în linie dreaptă. O ipoteză optimistă, care însă nu-mi anula senzația că-i înțeleg mai bine pe oamenii de-acum patru mii de ani decât pe cei cu douăzeci de ani mai tineri decât mine. Mă simt mai aproape de Ghilgameș decât de contemporanii mei interconectați, pentru care important e să fii popular în rețeaua anonimă și amorfă. Să fii popular mi s-a părut întotdeauna demn de dispreț, dominația exteriorului față de interior, eu am căutat să ajung la ce e ascuns, la ce rămâne neschimbat […].”

Ura față de sporovăiala electronică, dezgustul față de stridențele realității, imaginea omului redus la aspectul exterior, golit de interioritate sunt prezente în reflecțiile unuia din cei doi naratori ai Supraviețuirii: „Cum poate să aibă facebook un om care gândește? Acceptă ca viața lui să devină obiect de contemplare publică? I-am spus odată că șmecheriile la modă gen facebook îți anihilează interiorul și te reduc la exterior, pe care ți-l modelezi conștient sau inconștient după gustul celorlalți. Oamenii devin niște sfere goale aflate în contact permanent […].”

Analogia cu istoria, legătura dintre viața personală și existența unor personaje istorice îl situează pe Alexandru Cerchez în tipologia intelectualului. Personajul manifestă apropiere față de istoria antică și față de cultura latină, aspecte pierdute complet din vedere în educația contemporană: „După bătălia de la Cannae, Hannibal ar fi putut porni spre Roma. Deși era departe de bazale de aprovizionare din Spania și îi lipseau echipamentele pentru asediu, ar fi inventat probabil o stratagemă ca să cucerească Roma. A rămas în schimb în sud, s-a stabilit la Capua și a lâncezit acolo, greșeală care avea să-ș coste. Și dacă n-ar fi comis-o? Dacă ar fi cucerit Roma? Traversase Apeninii împreună cu trupele și elefanții lui, îi păcălise pe romani la Cannae, imposibil să nu-ți trezească admirația față de geniul lui militar. Nu numai admirația, și simpatia. Cum ar fi arătat lumea dacă Hannibal ar fi cucerit Roma? Atunci Roma n-ar mai fi fost Roma, n-ar mai fi existat nici un Cezar, n-ar fi existat imperiul. Limba latină nu s-ar mai fi răspândit în toată peninsula, în Evul Mediu ar fi apărut alte state, care apoi nu s-ar mai fi unit. Italia n-ar mai fi fost Italia.”

În viața amoroasă, în relație cu soția sa, Claudia, Alexandru este un fel de Ștefan Gheorghidiu, după ce, întâmplător, o vede pe aceasta intrând într-un bloc, alături de un coleg de la institut, Pascal. Cercetătorul se scaldă în incertitudini, se vede neîmplinit și în ipostaza de soț, iar legătura cu fiul său de 17 ani este la fel de sinuoasă. Nu îi reușește nici încercarea de a-și lua viața, iar moartea lui Pascal ar fi putut orienta acțiunea cărții către o intrigă polițistă. Crima acesta disimulată într-un accident nefericit rămâne un mister al cărții, poate un paradox, așa cum sunt cele pe care Cerchez le consemnează într-un registru.

Relația lui Alexandru cu sora sa, Amelia, mai mică decât el cu 8 ani, nu este în prim-planul narațiunii, dar, ca și tema familiei, relația părinți-copii, conflictul între generații, condiția cercetătorului, imaginea artistului sunt puncte de interes ale romanului. Cei doi frați se intersectează la reuniunile familiale sau prin intermediul conversațiilor cu părinții divorțați: o mamă profesoară de franceză, ipohondră, care apelează la șantaj emoțional pentru a obține atenție și un tată inginer, suferind, care începe să-și piardă reperele realității. Mama nu se împacă deloc cu noul statut profesional al Ameliei, cu faptul că fiica sa a abandonat cariera de actriță și de regizoare, devenind ”oglinda unui narcisist”, ”criticul de artă al vieții” lui Naka, implicându-se în realizarea spectacolelor de tip performance ale acestuia.

Planul narativ care urmărește existența Ameliei Cerchez conține și descrierea în amănunt a spectacolelor lui Naka, prescurtarea de la Nakatosur, pseudonim artistic al lui Tudor Blideanu, cel care își începuse cariera „trăgând șuturi în cur oamenilor de pe stradă.” De asemenea, pentru a accentua ipostaza de artist controversat, deopotrivă contestat și adulat, dar și multitudinea interpretărilor pe care le suscită orice produs artistic, romanul conține și articole, opinii ale participanților la performance, dialogul lui Naka cu publicului, cronici la spectacolele prezentate în întreaga lume. În țară are parte de critici și de articole dezaprobatoare, Naka desconsiderându-le vehement. Un episod al unei rivalități dintre artist și un contestatar conațional se petrece în cârciuma „Porcăria”, topos ficțional consacrat deja în romanul „Șapte Octombrie”.

Spectacole cu titluri precum „Galben”, „Dialog”, „Ultrarâsul”, „Dictatura prostatei”, „Să ne plângem de milă”, „Sânge” sunt prezentate cu toate detaliile necesare înțelegerii desfășurării performance-ului, cu schițe ale amplasamentului, numărul de spectatori care participă etc. Vlad Zografi oferă o privire tragi-comică și asupra artei, folosindu-se de ironie și de sarcasm față de clișee, accentuând mesajul că arta a ajuns să-și epuizeze mijloacele. Descrierea ultimului spectacol, susținut la Muzeul de Artă Modernă din New York se încheie astfel: „Când toate mulajele au fost decapitate se lasă tăcerea. Lumina candelabrelor scade treptat până ce în sală s-a făcut întuneric. Spectatorii rămân în întuneric timp de 7 minute. Apoi se deschide ușa. Prin ușă pătrunde o lumină puternică. Se aude muzică de french cancan.”

În Supraviețuire personajele au o relație interesantă cu obiectele, definindu-le și fiind un reper pentru epoca în care acestea trăiesc. În „Șapte Octombrie” personajul principal avea ca obiect fetiș creionul portocaliu cu mină de 0,7, iar Alexandru Cerchez apreciază prin valoarea lui simbolică „creionul mecanic Koh-I-Noor, cu o ascuțitoare mică înșurubată la capăt” și dodecaedrul de cristal, dăruite amândouă de tatăl său,”„în virtutea unui scop. «Creionul ăsta o să-ți dea curajul să gândești cu mintea ta, eu n-am avut curaj în viață, Alex, tu trebuie să ai», mi-a zis când am împlinit șaisprezece ani. Atunci n-am înțeles ce voia să spună și m-a inhibat semnificația Koh-I-Noor-ului, l-am păstrat neatins într-un penar, nu l-am folosit nici în facultate.[…] Cu creionul mecanic de la tata am început să fac în secret calcule al căror rezultat m-ar fi condus la ceva nebunesc.” Amelia și Claudia, soția lui Alexandru, umanizează aspiratorul-robot, dându-i un nume. Amelia îl numește Ieremia, Claudia îl botează Baltazar. Sabin, fiul lui Alexandru, se definește prin telefon, calculator, o realitate virtuală care marchează un conflict între generații: „Realitatea virtuală! Ce idioțenie! Eu mă chinui să înțeleg realitatea adevărată, realitatea ultimă, spațiul, timpul, materia din care suntem alcătuiți, ce putem și ce nu putem cunoaște, probleme fundamentale, tulburătoare, alții inventează povești fantasmagorice și desenează imagini ridicole cu monștri. Sigur, e mult mai comod, regula azi e să faci lucruri comode care plac dobitocilor și te îmbogățesc. Am simțit un gust acru și vinovăția că-l expediez pe Sabin în rândul dobitocilor. E totuși fiul meu, ar trebui să-i acord circumstanțe atenuante[…].”

Scriitorul Vlad Zografi își prezintă cel mai recentă creație drept un „roman în care veți găsi două aventuri duse până în punctul de unde nu mai există întoarcere”, aventura cunoașterii, a științei și a artei. Nu întâmplător, inițialele numelor celor două personaje principale ale Supraviețuirii sunt A. (Arta) și C. (Cunoașterea). Scriitorul avertizează astfel că suntem ultimele generații care știu sau cred că știu ce e omul, inteligența artificială dând naștere unui nou tip de umanitate.

prof. Loredana Stan