Din literatura pe care o îndrăgește tânăra generație sau un public nepretențios, face parte și romanul „Un an la Oxford” scris de Julia Whellan. Autoarea este scenaristă și actriță, ea însăși absolventă a Universității din Oxford, așa că acțiunea acestui roman este inspirată de experiențe autobiografice. „Povestea din spatele cărții” este introdusă la sfârșitul cărții, la pagina 354, clarificând aspecte legate de geneza romanului:

„Cu exact zece ani în urmă, eram la Oxford, în fața tatei, în timp ce trenul în care ne aflam pornea încet la drum. Primul meu an de facultate în străinătate se termina și urma să mă întorc la Middlebury College, în Vermont, toamna. […] Acesta (președintele Screen Gems- o divizie a Sony) căuta scenariști care să rescrie un scenariu existent, a cărui acțiune era plasată la Oxford. […] Am primit scenariul, care era o dramo-comedie romantică despre o fată americană care se duce la Oxford și se îndrăgostește de un tânăr profesor bolnav în stadiu terminal. Chestia cu americanul care merge la Oxford îmi era cunoscută. Înțelegeam ce te atrage acolo, supraviețuisem șocului cultural, mi-a plăcut atât de mult cât poate să-ți placă cineva care n-are aceleași sentimente pentru tine. Dar ceea ce chiar m-a intrigat la această poveste a fost faptul că personajul principal, o tânără debordând de potențial, a fost forțată pe neașteptate să se confrunte cu perspectiva morții, pentru că, la vremea aceea, era prima oară când eu însămi mă luptam cu durerea pierderii cuiva.[…] A transforma un scenariu într-un roman nu este ceva nemaiauzit. De fapt, unul dintre lucrurile care mi-a folosit drept inspirație pentru scenariul Oxford a fost filmul ”Love Story” din 1970, ce fusese, la rândul său, transformat în roman.[…] Deși m-am folosit de amintiri ca să scriu, nu am vrut să îmi scriu amintirile. Anul petrecut de mine la Oxford nu este nici pe jumătate la fel de interesant ca al Ellei. Am vrut să scriu o poveste care să fie alimentată de legături emoționale indestructibile, dar dincolo de asta, nu sunt asemănări puternice între noi. Nu am avut niciodată o bicicletă, nu am furat o barcă (serios, jur!) și nu m-am îndrăgostit (eram prea ocupată cu învățatul).

Romanul „Un an la Oxford” este structurat în 30 de capitole, un epilog și o postfață. Fiecare capitol este introdus de câte un fragment aparținându-i unui autor englez, având în vedere că eroina cărții, Eleanor/ Ella Durran va studia la Oxford limba și literatura engleză de la 1830 la 1914. Fragmentul anticipează acțiunea capitolului, oferind cititorului mici mostre de literatură engleză clasică valoroasă. Spre exemplu, începutul capitolului 22 (capitol în care personajele principale, fiind în vacanță, în Franța, se confruntă cu un atac dramatic al bolii lui Jamie Davenport) conține un fel de alegorie despre viață și moarte, scrisă de William Ernest Henley, în 1877: „Madam Viață este un boboc de floare /De Moarte pretutindeni răspândit:/Este chiriașa care stă în cameră,/Dar și banditul ce sub scară e pitit.”

Expozițiunea romanului prezintă plecarea Ellei la Oxford, în calitate de bursieră Rhodes, moment care coincide cu primirea postului de consilier pentru educație în campania unei senatoare, candidate la președinția Statelor Unite, familiarizarea eroinei cu Oxfordul, „orașul care are probabil cel mai mare număr de tocilari la mia de locuitori din întreaga lume”, întâlnirea furtunoasă cu Jamie din restaurantul Happy Cod Chip Shop, unul dintre „gesturile fondatoare” ale iubirii personajelor principale ale cărții. Descrierea mediului cosmopolit, cu o diversitate de limbi: mandarina, italiana, franceza, araba și o diversitate de accente englezești, în care istoria e vie, poezia orașului cu reperele consacrate: High Street, Radcliffe Camera, biblioteca Boldeian, teatrul Sheldonian, imaginea magazinelor vopsite în nuanțe vesele de albastru, galben și alb, a puburilor, precum ”Eagle and Child” reprezintă fundalul pe care este proiectată acțiunea de multe ori previzibilă.

În primul curs la care participă și unde „zeitatea din lumea criticii literare”, „specialista în Tennyson” îi anunță pe studenți că nu va putea preda, prezentându-l pe înlocuitorul său, Jamie Davenport, cel de care Ellen se „ciocnise” deja, eroina cărții află distincția dintre oxfordian și oxonian, și că ultima formă este cea corectă pentru referirea la Oxford.

Iubirea dintre Ella și Jamie evoluează frumos, apogeul iubirii pasionale este prezentat în capitolul 12, singurul capitol scris la persoana a II-a, în care eroina cărții încearcă o obiectivare, o detașare de sine, surprinzând escapadele amoroase ale celor doi și experiențele pe care le cunoaște, pe toate planurile. Iubirea de care are parte Ella acum este comparată cu o pictură de „Monet lângă o mâzgăleală de la grădiniță care nici măcar nu merită un loc pe ușa de la frigider. Este și aia tot artă? Poate. Dar preferi Monet-ul.”

Lecțiile despre literatură, relația cu poezia sunt prezentate Ellei la pagina 90, fără emfază și prețiozitate doctă, tinerii cititori având ocazia să privească textul poetic dintr-o perspectivă mai prietenoasă:

„- Pentru a experimenta cu adevărat un poem, șoptește el, aproape ca pentru sine, trebuie să îl simți. Un poem este viu, are o voce. Este o persoană, Cine anume este? De ce este? […]

-Auzindu-i cuvintele, când îți vorbește, crezi și simți anumite lucruri.[…] A citi poezie este ca și cum sentimentele a doi oameni ar conversa. O poezie nu trebuie să fie un răspuns, ci doar să ridice mai multe întrebări, ca orice conversație bună.”

O altă lecție despre poezie este oferită de Jamie într-o atmosferă romantică, într-o barcă ce plutește pe sub podul Magdalen:

„-Știi cât de greu este? Să scrii poezie bună? Să comprimi în câteva cuvinte multitudinea trăirilor umane? Este vorba de o alchimie care îmi scapă, de o distilare. Trebuie să decantezi totul mult, mult de tot, până când rămâne aur pur. Este ce făcea Picasso folosindu-se de peniță. O linie curbă, perfectă, și ai deodată profilul unei femei.”

Momentul culminant al romanului este reprezentat de secvența în care Ella află de boala terminală a lui Jamie. După lovituri de teatru care pun la încercarea încrederea tinerei în sentimentele iubitului și după tatonări și reflecții asupra relației dintre cei doi, tema morții o completează pe cea a iubirii. Avatarurile iubirii trăite sub iminența morții, anticipate de morala desprinsă din versurile poetului victorian Matthew Arnold: „Că atunci când mori…rămâne numai dragostea.” devine în final teza marcantă a acestei povești de dragoste: „Dacă iubești pe cineva și ești iubit, ai putea găsi eternitatea.”

Exprimări simple, dar percutante poate vor călători în afara spațiului cărții, devenind mărturii ale acestei povești de dragoste și de cunoaștere: „Scrii poezii? […] Eu nu creez, apreciez.”; „e ca și când ai judeca o carte după coperte. În spatele copertelor stridente se află adesea pagini goale.”; „Unde mai e farmecul dacă pescuiești într-un iaz artificial? Prefer marea cea întinsă.”; „El este ca soarele unei dimineți de vară indiană care îți mângâie creștetul. În ciuda răcorii, știi că în restul zilei va fi arșiță.”; „Atunci a fost ultima dată când mi-am permis să am vreodată nevoie de cineva.”.

Despre călătoria acestei cărți către cititori, despre povestea acestui volum dincolo de timp vorbește autoarea Julia Whellan în postfața romanului, invitând la o relectură, prin testul timpului:

„Răsfoiește din nou cartea asta peste zece ani și vezi cum s-a schimbat amintirea ei. Promit să fac la fel. Să vedem cum îmbătrânește. Să comparăm ce e în memorie cu realitatea. Poate că până atunci va exista un leac pentru mielomul multiplu. Poate că dorința Ellei ca în Statele Unite să existe un sistem de educație bazat pe studiul artei va deveni realitate (ce vreți, orice fată are dreptul să viseze!) Poate că îți vei aminti unde erai când ai citit-o, cine erai când ai citit-o.”

Loredana Stan