Dan Lungu este scriitor, sociolog, profesor, fost senator. Dan Lungu a debutat în 1996 cu volumul de versuri „Muchii”, dorind a fi Poet (neapărat cu majusculă), dar pentru că, în accepțiunea sa, vocea sa nu era una inconfundabilă, fiind prea culturală și tehnică, a rămas doar un cititor de stihuri. Scriitorul ieșean vorbește cu mare admirație despre cărți („cum am învățat alfabetul am început să citesc”) și despre toți profesorii de literatură română din perioada școlarității sale („am avut norocul unei relații privilegiate cu profesorii mei de limba și literatura română și m-au ajutat foarte mult în cariera mea, pentru că de acasă nu avea cine să mă îndrume, prietenii mei din mahala nu scriau nimic, așa că școala a fost pentru mine extraordinară ”). În 1989 a fost admis la Politehnică, iar după Revoluție s-a transferat la Facultatea de Filosofie, secția Sociologie – Politologie a Universității „Al. I. Cuza”. Teza de doctorat dedicată ipostazelor sociologice ale propagandei și manipulării, studiile postdoctorale de la Sorbona despre metodele de cercetare în sociologia artei și literaturii și-au pus amprenta și asupra operelor de ficțiune ale scriitorului ieșean, influențând mai ales construcția artistică a prozelor sale.

Autorul își construiește cu multă atenție romanele, folosindu-se de modele diferite, care conferă o structură cu o influență importantă la nivelul supratemei operelor. În emisiunea „Vorba de cultură” de la Radio România Cultural, Dan Lungu mărturisea că primul roman al său, „Raiul găinilor” (2004) e construit după modul de circulație a unui zvon în comunitățile mici, această schemă fiind liantul capitolelor. De asemenea, romanul „Cum să uiți o femeie” (2011) e construit după modelul panglicii lui Möbius (obiect topografic realizat prin simpla răsucire a unei bucăți de hârtie și conectarea capetelor cu niște bandă. Dacă s-ar urmări bucla cu degetul, s-ar ajunge în cele din urmă chiar înapoi de unde s-a plecat). Astfel, în capitolele acestui volum alternează perspectiva subiectivă și obiectivă, la mijlocul operei literare suprapunându-se persoana I cu a III-a, acesta fiind spațiul simbolic în care se răsucește banda lui Möbius, metaforă sugestivă pentru jocul de perspective, pentru construirea identității omului prin alternanța interior/exterior.

Cel mai recent roman al lui Dan Lungu, Șoferul din Oz (2022) construiește un univers ficțional cu care cititorii s-au întâlnit în volumele ”Raiul găinilor” și „Sînt o babă comunistă”. Aceste trei romane descriu aceeași lume cu o privire nostalgică îndreptată spre trecutul comunist. În timp ce perdanții tranziției, locuitorii de pe strada Salcâmilor și pensionara Emilia Apostoae, sunt nostalgici, identificând perioada comunistă cu propria tinerețe, eroii romanului Șoferul din Oz se îmbogățesc sau încearcă să facă avere, fiind mult mai adaptați la lumea în care trăiesc. Ei nu sunt perdanți, nu eșuează în încercarea de a se adapta vremurilor tulburi în care trăiesc, ci intră în angrenajul social al unei lumi politico-interlope, care acum se construiește.

Scriitorul prezenta cea mai recentă creație a sa drept „povestea vremurilor noastre, povestea averilor lor”, mărturisind că în realizarea acesteia s-a bazat pe o bogată documentare, pe interviuri sociologice și pe povestirile confidențiale ale unor oameni implicați în viața politică, socială. Cartea este o creație ficțională despre convertirea capitalurilor de orice natură, fie că e vorba de finanțe, de educație, de relații, contribuind la nașterea unei noi elite, bazate pe impostură.

Acțiunea romanului se petrece la sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, cu ecouri și din prezent, scriitorul fiind preocupat în toate operele sale să ofere o imagine a societății în care trăim, ajutând cititorul să înțeleagă lumea din care vine. Naratorul obiectiv construiește universul ficțional cu un ochi al sociologului, dar și al omului politic, perspectivă cumva nouă în Șoferul din Oz. Naratorul generic cedează perspectiva narativă personajului principal al cărții, Sergiu, romanul fiind prezentat din punctul de vedere al acestuia. Șoferul factotum, Sergiu, este un personaj reflector al cărții, prin intermediul căruia naratorul pătrunde în anumite medii, oferind lumii romanești o imagine realistă, veridică. Imaginea autentică a societății românești este completată și cu perspectiva altor personaje secundare sau episodice, narațiunile fiind captivante, realizate într-un stil sfătos, plin de umor și de duioșie, elemente specifice autorului Dan Lungu.

Romanul Șoferul din Oz este structurat pe 42 de capitole, fără titluri sugestive. Incipitul „Desigur, era întuneric. Soneria telefonului mobil prinse a cânta drăcește, iar ecranul lumina cețos-albăstrui un colț al camerei obscure. Inconfundabilii AC/DC. Confuz, bărbatul bâjbâi după aparat, cu ochii în continuare închiși, […]” este sugestiv pentru condiția dilematică a personajului principal, „șofer, bodyguard, bucătar la grătar, tăietor de lemne, punător de râme în cârlig sau chiar secretar de stat”. Dincolo de semnificațiile denotative ale cuvintelor, este important și substratul simbolic al acestor fraze simple de început, care fac trimitere la imaginea inițială a personajului principal, reprezentativ pentru o întreagă generație care încearcă să supraviețuiască într-o lume anomică, în care mediocritatea și imoralitatea sunt regine.

Finalul romanului e cumva în antiteză cu incipitul, din punctul de vedere al condiției personajului principal, care își învinge ezitările călătoriei sale existențiale și are certitudinea unei vieți trăite în liniște și iubire, departe de combinațiile sulfuroase ale potentaților zilei: „S-a ridicat și a ieșit din sală, hotărârea lui era luată.”

Angajat de Bebe, zis Boss, să-l păzească de încurcăturile, situațiile tensionate în care se afla frecvent, Sergiu încearcă să găsească calea care să-i ofere o viață decentă. Cu o etică simplă, trăind alături de o bunică paralizată, într-o garsonieră dintr-un cartier modest al unui oraș de provincie, Sergiu, bărbatul de 140 de kilograme, acceptă compromisul slujbei oferite de Boss, care îi oferă o viață plină de imprevizibil, „în care nicio zi nu seamănă cu alta”, punându-se la dispoziția unui șef cu nenumărate relații, care face parte din lumea politico-interlopă. Idealul de viață al lui Sergiu este unul simplu, lipsit de aspirații iluzorii: „El nu voia decât câteva chestii simple, o casă pentru el și femeia lui, un azil pentru Mama Sofia, doi-trei copii și pâine pe masă pentru ei, iar pentru asta era dispus să muncească din răsputeri.”

Boss, pe numele său adevărat Bebe, sugerând infantilitatea și imprudența de care dă dovadă în acțiunile în care este implicat, își construiește un parcurs existențial sinuos, intrând în alianțe cu oameni îndoielnici, făcând afaceri ilegale, dar aspirând la o funcție confortabilă într-un minister. Acesta este fiul unui fost director al unei fabrici de zahăr din vremea comunistă care se privatizează și se bucură de aceeași autoritate și în anii tranziției. Boss nu alege să continue cariera tatălui său, ci să folosească relațiile acestuia, intrând în combinații cu interlopi de naționalități diferite, astfel consolidându-și autoritatea de temut.

Semnificația titlului romanului lui Dan Lungu poate fi pusă în relație cu dimensiunea onirică a lui Sergiu, cu latura sentimentală care îl protejează de răul (figurat în roman prin imaginea unei mlaștini) în care este în pericolul de a se afunda. Sergiu nu știe decât să conducă o mașină și să se bată, dar, în ciuda robusteții sale, și-a păstrat ceva din inocența unui copil nedreptățit de soartă. Amintirile din copilăria cu un tată vitreg violent și o mamă umilită, dar și lecțiile oferite în adolescență de gașca din cartier îi accentuează dorința „șoferului din Oz” de a-și construi o familie și o casă, ceea ce nu a avut niciodată cu adevărat. Astfel, titlul cărții este expresia aspirației personajului principal pentru o viață senină, liniștită, așa cum reiese din secvența din capitolul XXV: „Din camera alăturată intră un copil. Mai povestește-mi, tati, se roagă copilul. Ce să-ți mai povestesc? întreabă el, făcând pe niznaiul. Poveștile tale de când erai șoferul lui Boss, zice el. Dar nu-s chiar pentru copii, zice el. Nu contează, mie îmi plac așa, zice copilul însuflețit. Îmi spui? Diseară, înainte de culcare, concede el. Oana râde și se bagă în vorbă: Ai putea face un film pentru copii, Șoferul din Oz. Din orz, zice el, din lanul de orz. Râd tuspatru, ei trei cu gura, Mama Sofia cu ochii.”

O secvență emblematică pentru imaginea societății politico-interlope românești în care Boss este un personaj important este cea a inaugurării unei filiale a băncii „Înfrățirea”, în comuna M. Realismul imaginilor este potențat de viziunea ironică, sarcastică: „Erau oameni grei băgați în afacere, ce deschideau orice ușă. Aveau publicitate bună și oameni de încredere. Nu numai reclamă la teve, ci și panouri prin sate, pe marginea șanțului. Cele mai multe economii se aflau la generația care crescuse cu panouri, le intrase în sânge. Panouri de onoare și panouri cu lozinci, cu citate. Acum nu mai scrie «Trăiască și înflorească unitatea noastră de producție» sau «Nicio masă fără pește», ci te îndeamnă să depui banii la «Înfrățirea». Ce scrie pe panou e sfânt.”

Episodul nunții de romi la care este invitat Boss este descris în tonalități care amintesc de „Satyriconul” lui Petronius sau de „Țiganiada” lui Ioan Budai Deleanu, prin detaliile surprinse, jovialitatea imaginilor, naturalețea limbajului colocvial. Descrierea mulțimii pestrițe, a opulenței spectacolului kitsch pus în scenă într-o intersecție a unui oraș de provincie, unde victimele și călăii își schimbă rolurile ca într-o secvență de Saturnalii, fac dovada măiestriei tehnicilor cinematografice întrețesute în narațiune. O imagine desprinsă parcă din secvența banchetului lui Trimalchio din „Satyricon” amintește că imoralitatea, parvenitismul dăinuie, indiferent de vremuri: „Pe mijlocul mesei trona o lebădă enormă de marțipan, cu aripile desfăcute, ca și cum ar fi vrut să-și ia zborul, poleită și ea cu aur. În schimb, fructele erau în coșuri atârnând de crengile unor copaci artificiali, la înălțimi variabile, artistic alese. Cele mai multe erau fructe exotice, care creșteau pe alte meleaguri: mango, rodii, ananas, lici, portocale, mandarine și multe altele pe care nu le cunoștea. Nu lipseau strugurii cu boabe gigantice, probabil niște mutații genetice.[…] Luă o baclava, mic lingou de aur, și ieși. Era însiropată și extrem de dulce. Spera din toată inima că pojghița de aur nu-i va rămâne pe dinți.”

De la nunta romilor, Boss este răpit (nu întocmai cum fusese răpită frumoasa Romica în „Țiganiada”) de către un basarabean sau ucrainean sau român (naționalitatea răufăcătorilor fiind voit ambiguizată) și dus la o stână, iar Sergiu este anunțat la telefon să aducă răscumpărarea cerută. Episodul acesta rușinos pentru Boss se încheie cu plecarea la București, șeful lui Sergiu devenind consilier la Agenția de Prognoză și Dezvoltare, funcție care presupune în concepția sa „Bani, influență și toate alea, viață adevărată. Ce am făcut până acum e minciună.[…] Desene animate. Pistol cu apă.”

Toate aceste secvențe ale ascensiunii clasei politico-interlope sunt prezentate fragmentar, prin ochii lui Sergiu, fiind doar sugerate, cititorii văzând niște vârfuri ale aisbergului. Poveștile afacerilor ilicite în care este amestecat Boss nu sunt spuse până la capăt de Sergiu, nu sunt prezentate până la sfârșitul derulării acestora pentru că „șoferul din Oz” vrea să își apere șeful, dar nu vrea să cunoască dimensiunea răului de care acesta este capabil. Scriitorul se folosește de acest artificiu compozițional, construind un personaj care nu vrea să știe nimic despre afacerile necurate ale lui Boss, deviza lui Sergiu fiind: „Nu aud, nu văd, iar dacă se întâmplă să greșesc îmi țin gura.” Intenția scriitorului nu este doar aceea de a prezenta discreția eroului ficțional, încrederea necondiționată în angajatorul său, ci și de a arăta profunzimea corupției societății românești, adâncimile acestui rău făcut cu bună știință, de care toată lumea e conștientă, dar pe care nimeni nu îl condamnă.

În romanul Șoferul din Oz scriitorul introduce personaje secundare, așa cum este tatăl Oanei, iubita lui Sergiu, care aduc o perspectivă nostalgică asupra trecutului și o privire critică asupra prezentului. Iancu, bătrânul de optzeci de ani, fost poștaș, este incapabil să mai fie la curent cu toate noutățile din sat, părându-i-se că nu mai trăiește. Bătrânul meditează la contrastul dintre trecut și prezent, având senzația că lumea în care a trăit moare odată cu el. În reflecțiile înțeleptului Iancu se regăsesc ecouri ale unor analize sociologice simpliste: „Părerea lui e că meseriile se nasc și mor la fel ca oamenii. Când era el mic, existau dogari, rotari, ceaprazari, cojocari și tot felul, de care azi nu mai auzi decât în cartea de telefoane, dar nici cărți de telefoane nu mai sunt, că acum ții numerele în memoria telefonului.[…] Știi că o lume a murit atunci când meseriile care o făceau să meargă își dau duhul. Dar sunt meserii care par că n-or să dispară niciodată. Militarii, de exemplu. Oamenii vor vrea întotdeauna să se omoare unii pe alții, așa că e nevoie de ei. Doctorii, că bolile n-or să dispară niciodată. Politicienii, nici ei, fiindcă oamenii mereu vor putere, vor ca unii să-i conducă pe alții. Nici agricultorii și crescătorii de animale, indiferent cum își schimbă numele, nu vor dispărea, pentru că oamenii au stomac și trebuie să bage ceva în el…”Același personaj vorbește despre farsa tragică a campaniilor electorale organizate în mediul rural în care un candidat a atras atenția alegătorilor cu șlapi de plastic. Episodul este tragicomic, profund românesc: „Șlapi gratis, a pus el un anunț mare în fața magazinului. Șlapi gratis pentru toată lumea, asta era strategia lui. Vii și-l iei pe dreptul, iar el ți-l păstrează acolo, în magazin, pe stângul. Vii să iei perechea după vot. Dacă va ieși primar, iei stângul gratis; dacă nu, îl cumperi. Nu puțini au fost cei care i-au călcat pragul, deși Polovăț pusese om să supravegheze intrarea și să noteze cine și ce face. Ionică n-a ieșit primar, așa că în multe familii mai vezi și acum câte un mucos care merge cu doi șlapi de dreptul, al lui și al lui frate-su.”

Începând de la capitolul XXX este prezentată viața în capitală a lui Sergiu și a șefului său, mutarea din provincie fiind stabilită datorită noii poziții oficiale pe care o ocupă Boss în prezent. Șoferul descurcăreț, capabil să se adapteze oricăror situații neprevăzute, preia o parte din atribuțiile șefului său, ținând locul acestuia la birou și însoțindu-l pe Boss la Salon, un spațiu de la parterul hotelului în care cei doi închiriaseră camere. Salonul este un spațiu simbolic care comprimă, esențializează imaginea societății românești de la sfârșitul anilor ’90, este un purgatoriu prin care trebuie să treacă cei care vor putere și care au nevoie de validare socială și politică: „Lumea Salonului era cât se poate de pestriță. În miezul ei erau cei aflați la butoane, iar în jurul lor se înfiripau cercuri, pâlcuri, triburi, rețele, clanuri. Cei cu putere radiau, râsul lor se auzea cel mai tare. […] Foști demnitari,[…]alături de lupi tineri, gata să înșface o halcă din mers. Actuali și foști directori de bănci, direcții din ministere, fabrici, agenții guvernamentale […].Masoni, foști taximetriști ajunși avocați, actori cândva celebri eșuați în directori de teatru, decani la universități private, consultanți pe proiecte europene, colecționari de artă, consilieri superiori la instituții nemaiauzite și nemaivăzute, oengiști cu trabuc, sindicaliști la papion, boxeri cândva celebri, acum cu ochelari cu ramă aurie, moderatori de talk-show-uri se perindau pe acolo seară de seară, făceau lobby, networkimg, puneau la cale concursuri, potlogării, combinații, șmenuri, revolte, scrisori deschise, tunuri de zile mari sau doar mici ciupeli.”

Din această radiografie sui-generis a României postcomuniste, din zorii capitalismului autohton, nu putea lipsi episodul universității de apartament, care emite diplome de studii fără o zi de prezență la cursuri. Boss este absolventul unei asemenea facultăți. Sergiu este el însuși uimit de „performanța” educațională a șefului său: „Îi întinse o diplomă. Științe Politice și Administrative, zise ea. E bine? mai întrebă. El zise că probabil da. O luă în mână și o cercetă. O diplomă cartonată, cu scris în relief, cu ștampile și iscălituri, o diplomă adevărată. Pe numele lui Boss. Pe spate, avea mediile pe cei patru ani. Fusese un student destul de bun, se pare, numai că el habar n-avea când fusese Boss la școală.”

Secvența finală a inundației de la clădirea Diamant, pe un ger cumplit, în care Sergiu și oameni văzuți la Salon sau la coadă la diplome, la universitate, încearcă să salveze banii iliciți depozitați în aceste încăperi este o metaforă pentru lumea pe dos din care personajul principal al cărții refuză să mai facă parte. Imaginea banilor care plutesc, a valului de bancnote care ”țâșnea ca o vomă”, gesturile rapide ale interlopilor și ale ajutoarelor acestora care strâng banii în saci, în secret, fără știrea poliției simbolizează apogeul decăderii unei societăți infracționale.

Mesajul romanului Șoferul din Oz de Dan Lungu poate fi interpretat ca fiind unul optimist, datorită condiției personajului principal care, după ce trece prin toate ”probele” necesare supraviețuirii într-o lume a mafiei politice și interlope, conștientizează încă o dată șansa de a se salva prin familie și iubire. Viitorul său este incert, dar izbândește etica omului simplu care crede în soluțiile individuale, știind că ”dacă el începe să se scufunde, nu-i va întinde nimeni o mână să-l salveze.”

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025