”O viață măruntă” scrisă de Hanya Yanagihara este o carte cu notorietate, fiind în același timp un roman care nu este recomandat din pricina realismului dur și a preocupării exagerate pentru suferință. Un fost elev al meu prezenta acest roman de peste 1000 de pagini astfel: ”Cartea cu care am încheiat perioada liceului, pentru că a fost ultima carte citită înainte de începerea facultății, a fost „O viață măruntă” de Hanya Yanagihara, pe care nu o pot însă recomanda, deși a reprezentat pentru mine, din toate punctele de vedere, o trecere dureroasă între aceste două etape și va ocupa pentru mult timp un loc special în sufletul meu”, gânduri care suscită interes, înțelegere a acestei condiții a volumului.

Hanya Yanagihara este o scriitoare americană, de origine hawaiiană, născută în Los Angeles, dar trăind în Hawaii, New York, California, Texas, spații pe care le descrie și în proza sa. Este autoarea a trei romane (cel mai recent, ”To Paradise” , o distopie, apărut la începutul anului 2022), cel de-al doilea, ”O viață măruntă” fiind scris de-a lungul unui an și jumătate. Acest roman a apărut în 2015, în România a fost publicat la editura ”Litera”, în traducerea Adrianei Bădescu.

Autoarea este redactor-șef al ”T Magazine”, suplimentul de stil al ziarului ”New York Times” și este o prezență discretă în peisajul literaturii contemporane, neacordând interviuri și neinteracționând cu cititorii pe contul de Instagram, unde are 108K de urmăritori și doar 77 de urmăriri. Postările sale din această rețea socială vorbesc despre pasiunea pentru artă, călătorii, parfumuri, dar și despre promovarea cărților sale. În ianuarie 2022 anunța apariția viitoare a celui mai recent roman al său și în România.

Prezentată drept ”o carte profund umană” sau „cartea care a făcut tot internetul să plângă” sau ”o epopee a chinului și a sfâșierii”, respinsă pentru că ”e prea mult un imn al durerii” și ”nu se întâmplă nimic bun, nu există speranță”, neaducând bucurie așa cum trebuie să facă literatura (concepție care ignoră faptul că literatura este o ”imitație” a realității), ”O viață măruntă” este o carte valoroasă pentru că se detașează de scriitura contemporană, având un stil original, îndepărtându-se de stereotipurile actuale (deși respectă și comandamentele corectitudinii politice), mizând pe analiza psihologică, pe portretele personajelor, și nu pe acțiune, demonstrând că se pot scrie bine 1000 de pagini despre oameni aflați în luptă cu viața. E diferită de cărțile cu fraze alcătuite din câteva cuvinte și cu dialoguri infantile, care promovează mesaje de dezvoltare personală gratuite, în numele ideii că viața e grea și nu vrem să rămânem și în literatură încapsulați în ritmurile obositoare și chinuitoare ale existenței.

Romanul scris de Hanya Yanagihara are pe prima pagină dedicația adresată lui Jared Hohlt (scriitor și redactor american), iar pe ultima filă, la capitolul mulțumiri autoarea menționează că nu ar fi scris această carte ”în lipsa conversațiilor” avute cu acesta și fără ajutorul acestuia pe care îl numește ”primul și cel mai drag cititor”. Cartea este structurată în șapte părți, fiecare dintre acestea având câte trei capitole, exceptând partea finală care conține doar scrisoarea lui Harold, cea din urmă privire asupra vieților personajelor importante ale cărții, mai ales asupra celor patru prieteni: Willem, JB, Malcolm și Jude. Titlul primei și ultimei părți, ”Lispenard Street” conferă cărții o structură circulară, deși perspectivele narative sunt diferite, strada din marginea Chinatown a New Yorkului fiind primul spațiu în care Jude și Willem, cuplul de personaje aflat în centrul romanului, se mută. Imaginea inițială a acestei străzi are semnificația unui topos al începuturilor și evocă sugestia unor vieți care stau sub semnul necunoscutului, al incertitudinilor, având toate șansele realizărilor. În final, secvența inițială a celor patru prieteni care se mută la New York se încarcă de greutatea suferinței, a regretelor, a destinelor întrerupte înainte de vreme, a tragediei sub semnul căreia se află întreaga existență a lui Jude: ”Dar atunci, în ziua aceea, atunci, pe Lispenard Street, nu știam mai nimic din toate acestea. Atunci stăteam amândoi și ne uitam la clădirea din cărămidă roșie, iar eu mă prefăceam că n-aveam de ce să mă mai tem niciodată pentru el, iar el mă lăsa să mă prefac, să cred asta: că toate lucrurile periculoase pe care le-ar fi putut face, toate modurile în care ar fi putut să-mi frângă inima erau deja de domeniul trecutului, […]”

Cartea ”O viață măruntă” poate fi privită ca un bildungsroman, un roman al evoluției celor patru prieteni, care, întâlnindu-se într-un colegiu din Massachusetts, se mută la New York pentru a trăi pe cont propriu. Trăgând la naștere lozuri mai mult sau mai puțin câștigătoare, cei patru prieteni caută să-și facă un viitor bun, încercând să învingă un destin rău întocmit, în cazul lui Jude, personajul în jurul căruia converg toate acțiunile cărții.

În primele pagini, JB se considera norocos pentru că avea o familie fericită, în care femeile aveau un rol important (tatăl murindu-i la vârsta de trei ani, singurul motiv de tristețe din copilărie), susținându-l și încurajându-l în toate acțiunile sale, el fiind ”regele casei” și având obligația față de ocrotitoarele sale ”să fie fericit, să trăiască exact cum voia”. Malcolm, arhitect, încercând să-și construiască o identitate profesională, se născuse într-o familie bogată, fiind singurul dintre prietenii săi care locuia în casa impozantă a părinților săi. Willem, ”era fiul unui argat din Wyoming”, care pe toată perioada liceului își îngrijise fratele cu dizabilități. Murind Hemming, fratele cel mare, și părinții, nu s-a mai întors pe meleagurile natale. La New York era chelner, încercând să devină un actor cunoscut.

În ceea ce-l privește pe Jude, exista mult mister în viața sa. În expozițiune naratorul le cedează perspectiva sa celor trei prieteni ai lui Jude, fixând premisa romanului, liniile directoare ale acestuia: ”era ceva misterios aici – îl cunoșteau deja pe Jude de aproape zece ani și tot nu erau siguri dacă și când existaseră părinți în viața lui, tot ce știau era că situația părea să fie demnă de plâns și că despre ea nu trebuia să se discute”. Pe parcursul cărții, cititorul dezleagă puzzle-ul narativ, reconstituind trecutul înnegurat al lui Jude, scriitoarea folosindu-se de procedee stilistice diferite, care declanșează poveștile dureros de triste ale acestuia. Există o permanentă pendulare între trecut și prezent și chiar priviri îndreptate către viitor care pregătesc lectorul pentru cele mai nefericite scenarii. Astfel, cititorul află că Jude a fost abandonat la naștere și crescut într-o mănăstire, unde a cunoscut abuzurile sexuale, violența, umilințele. La vârsta de nouă ani, convins de fratele Luke, în care Jude vede un tată, pleacă de la mănăstire cu acesta, și este obligat să se prostitueze. După trei ani, ajunge într-un centru de plasament unde are parte de aceleași orori. Evadând din acest mediu, este apoi sechestrat de dr. Traylor și închis într-o pivniță. Încercând să scape de doctor, acesta îl accidentează cu mașina, provocându-i mutilări care îl condamnă pe viață. Revelația lui Jude asupra propriului trecut sintetizează condiția tragică a personajului: ”Fusese născut, abandonat, găsit și folosit așa cum fusese menit să fie folosit.”

Scriitoarea realizează fișe de observație a personajelor, marcând etape importante din viața acestora, descriind vârstele acestora, plasând eroii romanului și într-un context social. Se consemnează realist și naturalist, cartea fiind o reinterpretare, în acord cu timpurile contemporane, a acestui curent literar, dominația bolii, a aspectelor dure ale existenței, pesimismul, viciile, fiind trăsături care susțin acest caracter al romanului. Sunt multe romane contemporane, îndrăgite mai ales de tineri, care prezintă condiția unor personaje în relație cu boala, dar aceasta este doar un prilej de a evidenția parcursul exterior al acestora, prea puțin viața interioară și conflictele psihologice. În ”O viață măruntă”, boala, suferințele de ordin fizic și psihic ale lui Jude sunt de fapt un alt personaj al romanului, sunt un revelator al stărilor de conștiință: ”durerea fusese atât de cumplită – insuportabilă aproape, ca și când cineva i-ar fi înhățat șira spinării ca pe un șarpe și ar fi scuturat-o încercând s-o smulgă din mănunchiurile ei de nervi”; ”Dar acum ar fi imposibil să nu-i observe cineva brațele, spatele sau picioarele, brăzdate de șanțuri în locurile din care mușchii și țesuturile afectate au fost îndepărtate, presărate cu adâncituri cât un vârf de deget acolo unde șuruburile ortezelor i-au fost fixate în os, prin carne, cu bucăți lucioase de piele în zonele în care a fost ars în noaptea cu mașina și cu porțiuni în care rănile i s-au închis, iar carnea s-a umflat ca niște creste în jurul cărora pielea a căpătat un fel de bronz tern, permanent. Când are hainele pe el, este o persoană, un om, dar fără ele e dezvăluit așa cum e în realitate, cu anii de putregai întipăriți pe piele, cu propria-i carne o mărturie a trecutului depravat și denaturat.”

Trecerea timpului marchează reușite în plan profesional pentru cei patru prieten: Jude învinge lipsurile de ordin material din trecut și își creează un confort financiar, devenind un avocat de succes, Willem devine un actor cunoscut, a cărui imagine este prezentă pe afișele arborate în întreaga lume, Malcolm va avea propria firmă de arhitectură, ocupându-se și de proiectarea și construcția caselor prietenilor săi, JB va fi un pictor cu expoziții importante, chipurile prietenilor săi fiind modelele unor opere care vorbesc dincolo de timp despre existența ființelor pieritoare. Nu întâmplător, sfârșitul cărții îl găsește în viață doar pe JB, ajuns la vârsta de șaizeci și unu de ani, organizând o expoziție ”Jude, singur” cu lucrări care îl înfățișează în perioada de trei ani de după moartea lui Willem, cel care îi devenise partener. (”Și totuși, Willem reprezenta versiunea lui de fericire, o versiune pe care niciodată nu crezuse c-o va avea.”)

Deși Jude are succese pe plan profesional, nu poate să se vadă un om normal, nu-și poate uita trecutul, permanent scufundându-se în apele unor amintiri dureroase. Se învinovățește perpetuu, condamnându-se pentru greșelile oamenilor prezenți în ”viața sa măruntă”, având obsesia micimii și inutilității existenței sale (de unde și legătura cu titlul romanului). Se simte mereu maculat, nu poate accepta și înțelege gesturile de tandrețe, afecțiunea familiei pe care o primește ca un fel de compensație, Jude fiind adoptat la 30 de ani de către profesorul său, Harold, și de către soția acestuia, Julia: ”[…] în anii care vor veni va pune la încercare în mod repetat declarațiile de abnegație ale lui Harold, îi va testa promisiunile pentru a vedea cât de solide sunt și nici măcar nu va fi conștient că face asta. Dar o va face, oricum, fiindcă o parte din el nu-i va crede niciodată pe Harold și pe Julia: oricât ar vrea să-i creadă, oricât își închipuie că-i crede, rămâne la fel de neîncrezător și întotdeauna va trăi cu convingerea că în cele din urmă se vor plictisi de el, că într-o zi vor regreta că l-au adus în viața lor.”

Deși s-a spus că nu există niciun mesaj optimist, nicio speranță emanată de cele 1016 pagini ale romanului ”O viață măruntă”, consider că tema prieteniei și a iubirii sunt cele care aduc puțină lumină în tenebrele dureroase ale problematicii cărții. Este emoționant felul în care prietenia de peste douăzeci de ani dintre cei patru eroi ficționali ai cărții dăinuie, deși aceștia sunt diferiți, din punct de vedere al temperamentelor, etniilor, raselor, experiențelor de viață: ”Prietenia însemna să fii martor la șirul monoton de probleme al celuilalt, la accesele lui lungi de plictiseală și la ocazionalele triumfuri. Însemna să te simți onorat de privilegiul de a putea fi prezent în cele mai sumbre momente ale altuia, știind că și tu poți fi sumbru în prezența lui.”

Sunt înduioșătoare iubirea paternă a lui Harold, eforturile supraomenești ratate de a-și convinge fiul adoptiv să rămână în viață: ”Și tot acelea sunt clipele când îmi doresc să pot crede într-un fel de viață după viață, să cred că, într-un alt univers, poate pe o planetă mică și roșie unde nu avem picioare, ci cozi, unde lipăim prin aer aidoma unor foci, unde aerul în sine nu hrănește, compus din trilioane de molecule de zahăr și proteine, și unde tot ce trebuie să faci ca să rămâi viu și sănătos e să deschizi gura și să tragi aerul în piept, poate că voi doi sunteți împreună, plutind prin atmosferă. Sau poate că el e și mai aproape: poate că e motanul acela cenușiu care se oprește în ultima vreme în fața casei vecine și care începe să toarcă dacă întind mâna spre el poate că e cățelul pe care îl văd trăgând de lesa din mâna celuilalt vecin; poate că e copilașul pe care l-am văzut alergând prin piațetă cu câteva luni în urmă, strigând de bucurie, urmat de părinții îngrijorați; poate că e floarea deschisă pe neașteptate în rododendronul pe care îl credeam de mult uscat; poate că e norul acela, vălul acela, ploaia, ceața. Doare nu numai faptul că a murit sau cum a murit: doare ce a crezut murind. Așa că încerc să fiu bun și blând cu tot ce îmi iese în cale, și în tot ce îmi iese în cale îl văd pe el.”

Sunt de admirat sacrificiile pe care le face Willem pentru a fi aproape de Jude. Tot răul pe care îl trăiește Jude încearcă a fi contrabalansat de binele pe care personaje precum: Andy, Richard, Lucien, Rhodes, Citizen, cei doi Henry Young, Sanjay încearcă să-l aducă în viața prietenului lor: ”Nu e oare un miracol să fii adoptat la vârsta de treizeci de ani, să găsești oameni care să te iubească atât de mult încât să dorească să te considere al lor? Nu e oare un miracol să fi supraviețuit unor situații de nesupraviețuit? Nu e oare prietenia un miracol în sine – să găsești o altă persoană grație căreia întreaga lume, atât de singuratică, să pară cumva mai puțin singuratică?”

Cititorul poate observa în roman absența vulgarității, scriitoarea neasumându-și acest risc, scenele considerate prea multe, care descriu abuzurile fizice, fiind realizate aproape din perspectiva unui medic, cu o privire lucidă, dar nu lipsită de indiferență.

Cartea câștigă prin descrierile orașului New York, fiind o declarație de iubire adresată indirect acestui oraș. Descrierile cinematografice ale cafenelelor, galeriilor de artă, muzeelor, străzilor conțin poezia unui oraș viu, emoția generată de un mediu propice desfășurării unei vieți autentice. De asemenea, romanul conține multe referințe livrești, artistice, personajele având asemenea preocupări, iubind arta, înconjurându-se de obiecte de artă, călătorind în toată lumea: ”[…]Jude cântă oricum, fiindcă era un pian superb, și uneori, în timp ce-l privea pe copil mișcându-se alene degetele pe clapele delicate, își dorea să fie singur cu instrumentul și să-și lase mâinile să alerge pe suprafața lor cât de repede putea. Interpretă Sonata nr. 50 în re major de Haydn, una dintre piesele lui preferate, atât de alertă și de plăcută, încât crezu că-i va putea înviora pe amândoi.”

Romanul ”O viață măruntă” scris de Hanya Yanagihara va trece probabil testul timpului, clasicizându-se și devenind o operă problematizantă, reprezentativă pentru tema condiției umane, pentru ”demonii” cu care se luptă omul contemporan.

Loredana Stan