Personalitate culturală a spațiului buzoian,  membru al Uniunii Scriitorilor, autor al originalelor volume de poezii Susur; La pas prin câmpie; Liricele; Fi-voi câmpie; Piatra, piatră de e piatră; Poema râmniceană; La început a fost câmpia; și cum vă spuneam… ;Vitregii suportabile ; Balansoar, Nicolai Tăicuțu a lansat în 2022, cartea ”cum să mai scapi încă o zi”, întregind colecția sa de creații lirice reflexive despre iubirea de câmpie, dar și despre permanentul dialog cu sinele și cu lumea.

Portretul creat lui Nicolai Tăicuțu de Silvia- Ioana Sofineti, fiica scriitorului, în cartea de debut a acesteia se umple de semnificații în volumul ”cum să mai scapi încă o zi”, anticipând teme și motive lirice recurente în creația scriitorului râmnicean: ”tatăl meu este îndrăgostit de bărăgan. / îl găsesc mereu acolo / printre straturi de roci/ pe sub spicele de grâu răscopt / printre caii câmpiei.”

Volumul se deschide cu poemul ”eșuare continuă”, o veritabilă artă poetică, care pune în lumină existența mai multor măști lirice / ”nume de conveniență” ”delegate” de ”alții”, dar ”adunate de-a lungul timpului / […] pe toate drumurile câmpiei / ”. Sunt amintite aici numele de botez, ”nicanor” și numele ”nicolai”, ”primit […] la datul pe fereastră / din nevoie ocultă de ieșire din boală / și pentru adaptare în spațiu.” Cele două identități, având în comun etimonul grecesc „niké”, însemnând victorie, antifrază a titlului poemului-incipit, se caută una pe cealaltă, într-un efort permanent, la capătul unei existențe lipsite de deplinătatea simțurilor:

”în mersul spre seară

din ce în ce mai greu mă aud

din ce în ce mai greu mă văd

iar despre vindecarea de boala ocultă

despre care vorbeam

acum câteva versuri mai sus

nici vorbă.”

Volumul este împărțit în trei grupaje de poezii, având fiecare câte un titlu și motto sui-generis care trimit la tema identității, a creației, la anotimpurile ființei, la memorie, condiția umană.

Primele 27 poezii așezate sub umbrela unui titlu deturnat ironic (sau nu) de la conotația funebră, ”regrete nu neapărat eterne” și alături de mottoul ”la rugăciunea de seară /nicolai t / nu uită să ceară iertare / că nu regretă nimic / din ce-a făcut” prezintă viziunea senină, ludică, dar plină de înțelepciune a unui ego în dialog permanent cu un eu biografic. De fapt, toată cartea oferă imaginea unei călătorii existențiale în care ființa reală și cea ficțională sunt în căutarea sinelui, dorind cu ardoare pacea lăuntrică și întâlnirea cu fragmente memorabile din viață eliberate din adâncurile memoriei prin magia literaturii. Cititorii regăsesc aici o temă dragă poetului Nicolai Tăicuțu, imaginea satului, precum și evocarea unor tradiții și obiceiuri din acest univers pe care autorul îl cunoaște atât de bine și în care eul real și cel ficțional fac pace. ”Masa de dimineață” despre care poetul a aflat mai târziu că se numește ”mic dejun”, luată ”sub privirile lui moș neculai vâlcu” (”mic dejun luat peste drum”), retezarea vișinului și privegherea sa ”trei zile și două nopți / aici în livada lui” (”tristeți de primăvară”), ”ochiul adânc al fântânii” care ascunde ”nămol lucitor” (”ivire”), diminețile răcoroase ale copilăriei, sorbirea laptelui și ”frumusețea cailor sprinteni”, ”citirea în rouă” a numelui înscris pe spinarea calului, ”tractoarele și mașinile molotov” care au luat locul animalelor duse la abator pentru sacrificare (”câte ceva din ce-a fost”), ”hora rotită la stânga” (care îmi evocă tensiunea din pictura ”Dansul vieții” a lui Edward Munch), pionierii care culeg mușețel, coada șoricelului, spice de grâu (”peste timp”) sunt câteva dintre secvențele emoționante, nostalgice, ale unui eu trăitor care se întâlnește cu propriul trecut.

”rugă”, amintind de psalmii arghezieni, strecoară cu mare artă imaginea morții în imaginarul poetic al lui Nicolai Tăicuțu, prin alegoria iubirii cu o ”femeie zvăpăiată”, de apropierea căreia poetul îi cere lui Dumnezeu să-l ferească:

”între mine și ea să fie nepotrivire de caracter

să nu-mi dea încă nicio atenție

(cum nici eu nu-i dau)

ferește-mă de apropierea ei

ferește-mă de iubirea ei din milă

și iartă-mă de mângâierea ei

și de contopire.”

Miezul cărții e reprezentat de cele 43 de creații lirice aflate sub semnul titlului volumului, reluat simbolic. Mottoul acestui grupaj de poezii accentuează dorința ”conviețuirii” între cele două instanțe creatoare de mesaj liric. Volumul se configurează tot mai profund, deși titlul are aparența unei rețete miraculoase care conține secretul ființării, ca o confesiune a unui ins dilematic, supus trecerii timpului, tot mai atent cu propria anatomie, dar și evlavios, căutând ocrotirea lui Dumnezeu. Astfel, verbul la persoana a II-a, ”să scapi”, este adresat nu unui cititor virtual, ci alterității poetului, măștilor lirice ale acestuia, în încercarea de a nu se ascunde fraudulos din fața destinului, ci de a-și regăsi propriul cod de conviețuire cu sine, de a reinventa un altfel de ”carpe diem!”.

Nenumita moarte se insinuează din nou în versuri, de data aceasta, drept o ”doamnă cu identitate neclară / ce, deocamdată, se ascunde, ștrengărește / după obiectele ce-mi sunt necesare / după organele mele intime / după organele mele vitale // cineva îmi spune să n-o iau în seamă / astfel că, de fiecare dată / când mă ridic în capul oaselor / îmi spun rugăciunea de început de zi / și-mi fac semnul crucii”(”cum să mai scapi încă o zi”).

Poemul ”indicații prețioase” din ultima parte a cărții care capătă accente de testament liric este o frumoasă artă poetică. Îndemnurile unui divin scriitor de vagoane de a urca într-un ”tren care / […]duce în câmpia română”, coborârea poetului ”într-o stație / fără denumire de localitate”, dar într-un loc familiar, folosirea unor termeni din câmpul semantic al creației, dar și al călătoriei conferă acestui text liric valoarea unei profesiuni de credință a unui autor dedicat scrisului său, căutător de frumos, aparținând cu toată ființa acestui spațiu geografic:

”și un gând m-a fulgerat

cred că nicolai t era deja pe aproape

și am auzit șoapte: la câte versuri

ai scris despre câmpia română

e și normal ca locul să și separă cunoscut!”

”cum să mai scapi încă o zi” este un volum scris cu sensibilitate, înțelepciune, în care se împletesc viziunea senină asupra existenței și tonalitatea sentențioasă, iar anotimpurile ființei au frumusețea lor:

”ninge haotic

pe creștetul meu

marcat de încruntare

ninge cu fulgi de iarnă

ninge cu funigei de primăvară

ninge din abur de rouă de vară

ninge cu frunze

e vârsta când

pe creștetul meu

orice anotimp marcat de încruntare

ninge mereu.” (”ninsoare continuă”)

Loredana Stan