Ruta Sepetys, scriitoare americană, născută în 1967, în Michigan, fiica unor refugiați lituanieni, este o autoare foarte cunoscută pe plan internațional. Este creatoarea unor bestselluri, scriind mai ales cărți de ficțiune istorică, foarte apreciate de cititori de toate vârstele și incluse în nenumărate liste de premii. Conturile scriitoarei din rețelele sociale anunță prezența la festivaluri literare, la dezbateri sau întâlniri cu cititorii. Cu ocazia World Teachers’ Day, Ruta Sepetys își anunța prezența la Eastern Kentucky University, ca o celebrare a faptului că volumele sale sunt predate în sălile de clasă din întreaga lume. În 8 octombrie 2022, îi anunța pe cititorii români că va veni în țara noastră la începutul lunii decembrie, fotografia de mediatizare a evenimentului înfățișând-o pe autoare cu expresiva copertă a celui mai recent roman al său, ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989”.

Perioada comunismului este tratată în multe cărți de ficțiune ale unor autori români. Am scris cronici despre minunatele volume ale Ioanei Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Dan Lungu, mărturisindu-mi admirația în legătură cu felul în care este reconstituită această epocă a istoriei noastre. Nu mă așteptam să găsesc o carte la fel de utilă pentru înțelegerea comunismului românesc la o scriitoare străină. Este admirabil modul în care această carte ajunge la sufletele cititorilor adolescenți, aceștia parcurgând cele 350 de pagini pe nerăsuflate, în urmărirea destinelor eroilor ficționali ai volumului. Este de apreciat modul în care, cu ajutorul acestei cărți, generația matură, contemporană cu evenimentele descrise în ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989”, își poate retrăi trecutul. O singură pagină este declanșatoare de amintiri, opera literară având efectul unui fel de catharsis.

Nota autoarei, fotografiile cu oameni și evenimente legate de Revoluția română, sursele, cărțile și articolele, ”cărămizile” cu ajutorul cărora a clădit romanului, prezentate la sfârșitul volumului vorbesc despre munca asiduă de cercetare, despre efortul de a oferi cititorilor din întreaga lume o carte credibilă, autentică, veridică, lipsită de înfrumusețări și exagerări gratuite. Imaginea ultimelor luni de comunism din istoria României este atât de bine realizată, încât cititorul devine mai degrabă interesat de valoarea documentară a cărții și mai puțin de cea artistică, literară.

Cartea ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989” apărută în 2022, la editura Epica, în traducerea Gabrielei Stoica și a Ioanei Socolescu, poate fi citită ca un roman istoric, politic, dar și ca unul de dragoste sau polițist.

Scriitoarea folosește motivul literar al manuscrisului găsit, ”caietul” lui Cristian Florescu, personajul-narator al cărții, documentul ajungând pe biroul unui diplomat american, ca o ”mărturie zguduitoare” a vieții din comunism, și după douăzeci de ani, înapoi, la autor: ”Am lăsat manuscrisul la mormântul lui Bunu, ca să-l citească. Într-o zi, poate că și alții îl vor citi.”

Capitolul 80 OPZECI prezintă, într-o consemnară diaristică subiectivă, ziua de 25 decembrie 1989, ziua în care adolescentul de 17 ani, Cristian Florescu, simte ”mirosul nenumăratelor dorințe și rugi disperate, prinse în capcană.” și le eliberează, începând să învețe ce înseamnă libertatea, posibilitatea de a alege, de a avea opțiuni. ”Sfârșitul șoaptelor” se încheie cu capitolul 1 UNU (prima zi de Crăciun trăită în libertate a lui Cristian și a Lilianei, iubita sa) și cu un EPILOG care clarifică calvarul personajului principal de a afla adevărul despre familia sa și despre felul în care Securitatea și-a pus amprenta în mod tragic asupra destinelor celor dragi.

Încă din primele pagini ale romanului, Cristian Florescu, tânărul pasionat de poezie, filosofie și de limba engleză, este racolat de Securitate, devenind turnător, fiind șantajat deoarece vânduse un timbru românesc unui cetățean străin și primise valută străină (un dolar): ”L-am privit fix pe securistul din fața mea. Mi-au transpirat palmele instantaneu și-an simțit cum mi se zbătea o venă. În România, Securitatea avea mai multă putere decât armata. Bărbatul ăsta putea să ne distrugă. Putea face așa încât toată familia să fie urmărită. Îmi putea distruge șansa de a merge la facultate. Putea să-i lase pe ai mei fără serviciu. Sau și mai rău.

[…] Nu era o propunere. Era un ordin, ba chiar unul care contravenea tuturor normelor decență. Voia să devin un șobolan, un turnător care dă raportul despre viețile private ale altora.

[…] Și așa a început totul.

Eu eram Cristian Florescu. Nume de cod, «OSCAR».

Un spion de șaptesprezece ani.

Un informator.”

Prin ochii personajului-narator sunt prezentate aspecte reprezentative pentru viața trăită în București, în România anului 1989: demolarea caselor și a bisericilor, câinii fără stăpân, întunericul și frigul, frica de a spune ceva care ar putea fi considerat ofensă la adresa conducătorului iubit sau a regimului politic, delațiunea devenită a doua natură a omului, neîncrederea în interacțiunile umane, cozile nesfârșite la alimente de strictă necesitate, raționalizarea alimentelor, lipsa medicamentelor, ascultarea telefoanelor, urmărirea și anchetarea disidenților, munca patriotică, propaganda comunistă din presă, interzicerea unor cărți etc.

Cartea surprinde și puținele mijloace de evadare din realitatea sumbră. Filmele urmărite la aparatul video, ”în sufrageria minusculă și cu iz de mucegai ” a bișnițarului Stea-de-Mare, transformată în cinematograf clandestin, le arată privitorilor aspecte nebănuite ale vieții. Ecranul televizorului și vocea unică a celei care dubla filmele (binecunoscuta Irina-Margareta Nistor) erau poarta către fericire:

”Dar personajele din filme luau propriile decizii – ce să mănânce, unde să locuiască, ce fel de mașină să conducă, ce tip de muncă să desfășoare și cu cine să vorbească. Nu trebuiau să stea la coadă pentru mâncare. Dacă deschideau un robinet, curgea apă fierbinte. Dacă nu le plăcea ceva, se plângeau cu voce tare. Era absolut incredibil!

Dar partea cea mai incredibilă dintre toate- interacțiunile umane. Se uitau nestingheriți unii în ochii altora, fără să-și ferească privirea.

Se vedea cu ochiul liber cât de relaxați erau unii cu alții. Părea atât de firesc.

Nu-și făceau griji că puteau fi turnați.

Așa cum îmi făceam eu.”

Și înregistrările de familie trimise din țara sa lui Dan Van Dorn, tânărul american pe care ”îl turna” la Securitate Cristian, au același efect asupra adolescentului român, arătându-i o lume care pare complet utopică. Cristian Florescu este uimit că americanii au camere video pentru a se filma, nu-și poate lua ochii de la bolul mare de banane și de la frigiderul enorm, luminat în interior și plin de mâncare. Reflecțiile sale arată maturitate și luciditate:

”Înregistrarea văzută în după-masa asta nu era un scenariu fabricat.

Cei din film nu erau actori.

Erau oameni adevărați, într-o casă adevărați din America, iar mâncarea era adevărată.

Totul era adevărat.

Iar noi cu ce eram hrăniți?

Doar cu minciuni.”

Gândurile pe care eroul cărții le consemnează în caietul său devin niște strigăte de ajutor, în încercarea de a salva prin cuvinte lumea în care trăiește, dar și pe sine. Astfel, ”Scrisoare din România”, poezia a cărei paternitate nu și-a asumă Cristian Florescu este citită la radio în ziua de 24 decembrie 1989 și devine manifestul unei generații curajoase, care și-a dat viața pentru libertate:

”Mă vezi?

Mijesc ochii în lumina slabă,

Căutând cheia pentru

Ușa încuiată a lumii.

Sunt pierdut în propria-mi umbră,

Captiv în imperiul fricii.”