Cartea aceasta a fost propusă pentru analiză de către elevi, în cadrul Cercului de lectură „Animus” pe care îl organizăm de 14 ani la CNMV, Slobozia. Deși părea o carte ușor previzibilă, cu un limbaj accesibil și cu o problematică în trend, lectura a scos la lumină un autor talentat, creatorul unui erou ficțional pe care e aproape imposibil să nu-l placi și față de care să nu simți compasiune.

Portretul scriitorului Mark Haddon se poate creiona din consemnările sale din online: blogul său (în care ultima postare este din 2020) și contul de Instagram. Născut în 1962, trăind în prezent în Oxford, alături de soție și cei doi fii, fiind autorul unor cărți apreciate pentru copii (excepție face romanul acesta apărut în 2003, care este conceput a fi dedicat și unui public matur), dar și ilustrator, pasionat de pictură, Mark Haddon scria în blogul său despre triplul bypass coronarian suferit în 2019, operație care a declanșat niște mărturisiri intime legate de vulnerabilitățile sale și de felul cum boala i-a schimbat viziunea asupra existenței. Mărturisea că fusese vegetarian și că suferise lungi perioade de tulburare bipolară, cu schimbări mari de dispoziție, având obsesia morții, simțindu-se asemenea unei bărci care se scufundă în Atlantic. Totuși, confruntându-se cu adevărat cu o boală care pune viața în pericol, scriitorul afirma că a simțit panică și resemnare melancolică.

Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este prezentat în toate mediile ca fiind povestea unui adolescent care suferă de o formă de autism, deși cartea nu conține niciun diagnostic explicit cu privire la această afecțiune, nefiind pronunțat deloc numele bolii respective. Comportamentul lui Christopher Francis Boone, adolescentul de 15 ani, este înfățișat, descris, dintr-o perspectivă subiectivă, în propriul roman care se vrea a fi unul polițist. Iată-ne în fața unui metaroman, cu un autor intratextual / personaj sensibil, cu o inteligență dominant logico-matematică, dar având serioase probleme de comunicare cu ceilalți, neînțelegând emoțiile, reacțiile oamenilor sau interpretându-le de la nivelul candorii sale, a lipsei de experiență:

„[…] o carte trebuie să înceapă cu ceva care să atragă atenția cititorilor. De aceea am început cu câinele. De asemenea, am început cu câinele pentru că mi s-a întâmplat și mie și mi-e greu să-mi imaginez lucruri care nu mi s-au întâmplat. […] aș vrea să scriu despre ceva real și […], deși cunoșteam oameni care muriseră, nu știam pe nimeni care să fi fost omorât […] îmi pasă de câini pentru că sunt credincioși și sinceri, iar unii câini sunt mai deștepți și mai interesanți decât unii oameni.”

Deși Mark Haddon mărturisea în 2019, că știa foarte puține lucruri despre afecțiunea eroului său ficțional, că nu a făcut cercetări deosebite, înțelegem că geneza cărții poate fi pusă în legătură cu tulburările de personalitate ale autorului însuși. Scriitorul era mulțumit că a putut crea un personaj atât de credibil, folosindu-se de modele din realitate, care nu fuseseră etichetate ca având vreo dizabilitate. Dovezi ale existenței unui personaj complex, credibil, iubit pot fi considerate premiile obținute de această carte și imensa notorietate a operei în peisajul beletristic. Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” a fost adaptat pentru scena teatrală în Anglia, America, dar și la noi, la Teatrul Național din București, în 2016.

Titlul cărții nu este decât o capcană menită să trezească interesul cititorilor, romanul fiind alcătuit din multe „întâmplări” catalogate „ciudate” de către un om incapabil să înțeleagă unicitatea ființei umane. Moartea unui câine nu este decât un declanșator al poveștii lui Christopher, care începe să investigheze uciderea patrupedului, dar și moartea mamei, propriul trecut, transformându-se chiar în detectivul propriei vieți. Christopher nu vorbește cu străinii, consideră oamenii derutanți, nu spune minciuni, nu suportă să fie atins, îmbrățișat, apreciază polițiștii, știe toate țările și capitalele lumii, ca și toate numerele prime până la 7507 și e foarte pasionat de matematică, dorindu-și să ajungă om de științe, considerând cariera de astronaut aproape imposibil de atins din cauza vulnerabilităților sale.

Christopher, având un calendar personal în care Zilele Bune sunt acelea în care vede patru mașini roșii la rând, neputând să facă glume pentru că nu le înțelege, dar având în ciuda avertismentului („în această carte nu veți găsi glume”) un umor genuin și o prospețime a observațiilor demne de un adult inteligent, este un personaj la trăirile căruia cititorul vibrează.

Capitolele romanului sunt numerotate cu numere prime, pentru că ele sunt pasiunea lui Christopher, succesiunea acestora ajungând la final, la cifra 233. Tânărul explică regula de calculare a numerelor prime, comparându-le cu viața: „Sunt foarte logice, dar nu poți niciodată să le determini regulile, chiar dacă ți-ai petrece tot timpul gândindu-te la ele.” Volumul este un exemplu de text multimodal, conținând tabele, desene, hărți, diagrame, realizate de personajul / autorul intratextual, cu scopul de a descoperi soluțiile problemelor cu care se confruntă acesta.

Personajul- narator se declară fanul lui Sherlock Holmes, dar nu îl place pe creatorul acestuia, Sir Arthur Conan Doyle, pentru că aderă la Societatea de Spiritism, și inserează în capitolul 139 povestea „zânelor de la Cottingley”„fotografiate”, dar și imaginea cu acestea, adolescentul tratând acest „caz” cu seriozitatea unui om de știință care crede în adevăr și este revoltat de prostie: „[…]dacă te uiți la fotografii, poți să vezi că zânele arată identic cu zânele din cărțile de povești vechi și că au aripi, rochii, ciorapi și pantofi, ceea ce e ca și cum extratereștrii ar ateriza pe pământ și ar arăta precum Dalek-ii din Doctor Who sau ca Trupele de Asalt Imperiale de pe Steaua Morții din Star Wars, ori ca omuleții verzi din caricaturile cu extratereștri. […] uneori oamenii vor să fie proști și nu vor să cunoască adevărul.”

Romanul lui Mark Haddon tratează și relația dintre Christopher și părinții săi. Părinții săi nu sunt niște eroi exemplari, învățând cu dificultate să relaționeze cu propriul fiu, fapt care îi separă, încercând să-și găsească fiecare liniștea într-o altă legătură amoroasă. Mama e cea „omorâtă” de către tată într-un scenariu credibil prezentat adolescentului, pentru că aceasta luase decizia să-și părăsească fiul. Adolescentul e nevoit să gestioneze propriile neputințe relaționale, dar mai ales „moartea” mamei și apoi „readucerea” ei la viață, descoperind scrisorile trimise de aceasta, din Londra. El descoperă și autorul omorârii câinelui, ajutat de mărturisirea ucigașului, și consideră că nu mai poate să trăiască alături de tată, luând hotărârea de a pleca la mamă. Din acest moment, ritmul acțiunii devine mult mai antrenant, Christopher făcând eforturi aproape supraomenești pentru a ajunge singur la Londra: „ Iar când trenul a oprit la Willesden Junction și ușile s-au deschis automat, am coborât din tren. După aceea ușile s-au închis automat și trenul a plecat mai departe.[…] eram obosit și mort de foame și deja vorbisem cu o mulțime de străini, ceea ce e periculos, și cu cât mai multe lucruri periculoase faci, cu atât e mai probabil ca ceva rău să ți se întâmple. […] Mi-a luat 27 de minute ca să ajung la 451c Chapter Road, Londra NW2 5NG și nu era nimeni înăuntru când am apăsat pe butonul de la Apartamentul C, și singurul lucru interesant care s-a întâmplat pe drum au fost 8 bărbați îmbrăcați în costume de vikingi adevărați, fiindcă vikingii au trăit cu aproape 2000 de ani în urmă, […]

– Am venit cu trenul. Și mi-a fost foarte frică. Și am luat cardul lui tata ca să pot scoate bani și un polițist m-a ajutat. Dar pe urmă a vrut să mă ducă înapoi la tata. Și era în tren cu mine. Dar pe urmă n-a mai fost.”

Christopher are un ideal pentru care muncește foarte mult: dorește să dea examen pentru nivelul A, la matematică, nivel pentru care nimeni din școala sa nu a mai fost vreodată evaluat, dovedind în felul acesta că nu este „prost”. Plecarea la Londra tulbură planurile adolescentului, dar acesta se va bucura de susținerea părinților pentru ca efortul să nu fi fost în zadar.

Curios, organizat, învățând lucruri noi conform unei logici care este de multe ori este greu de înțeles, adolescentul de15 ani are ca prieten care îl însoțește chiar în călătoria la Londra pe Toby, un șobolan care nu-i provoacă repulsie, așa cum se întâmplă cu majoritatea oamenilor. Această legătură dintre cei doi, dar și dificultățile de relaționare, de a înțelege comportamentul oamenilor amintesc de romanul „Flori pentru Algernon” scris de Daniel Keyes.

Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o pledoarie pentru umanitate, este o lecție de toleranță și de respect față de semeni: „pentru că a iubi pe cineva înseamnă să-l ajuți când are probleme, să ai grijă de el, să-i spui adevărul.[…] oamenii cred că nu sunt computere pentru că au sentimente, iar computerele nu au sentimente. Dar sentimentele înseamnă să ai pe ecranul din mintea ta o imagine a ceea ce urmează să se întâmple a doua zi sau anul viitor, ori a ceea ce s-ar fi putut întâmpla în loc de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, iar dacă e o imagine fericită, oamenii zâmbesc, însă dacă e o imagine tristă, plâng.”

Loredana Stan