„Nichita Stănescu (m. 13 decembrie 1983) făcea parte dintr-o generație de artiști care seducea (cînd seducea) printr-o virtuozitate exuberantă, de „amorul artei”. Ăsta era Zeitgeistul. Așa scriau proză Marquez și (păstrînd proporțiile) Fănuș Neagu, așa jucau fotbal Pele și Dobrin al nostru: driblinguri scînteietoare, spectacol boem, bucurie gratuită a jocului. Așa cîntau la chitară Hendrix sau Santana. În Franța făcea spectacol în teorie Roland Barthes, iar în critica noastră eseistică – „temele” lui Nicolae Manolescu. Uneori toții aceștia (și alții) gafau, ratau copilărește sau exasperau prin excesul propriilor calități: nu conta. Anii au trecut însă, iar literatura și fotbalul au devenit tot mai tehnico-tactice, mai pragmatice, sacrificînd farmecul gratuității risipitoare pe „altarul” profitului financiar (sau, după caz, al austerității).

Unic în felul lui, Nichita a fost un spiriduș al poeziei, care seducea și atunci cînd gafa sau falsa. Un „brazilian” liric, cum astăzi nu se mai poartă nici în Brazilia.” PAUL CERNAT (Facebook)