(cronica romanului „Mă găsești când vrei” de LAVINIA BRANIȘTE)

Lavinia Braniște este o scriitoare născută la Brăila, în prozele sale care i-au adus consacrarea în peisajul literaturii contemporane tratând o problematică specifică generației milenialilor. Autoarea a debutat în 2006, an în care își încheia studiile de literatură și limbi străine la Cluj și București, cu volumul de versuri, „Povești cu mine”. Din 2008 a lucrat ca redactor de carte, profesoară de limbi străine, traducătoare. A tradus din limba engleză, franceză și spaniolă peste 40 de cărți, majoritatea fiind literatură pentru copii.

Intrarea sa în lumea literară a venit treptat, cu pași foarte discreți. Și-a câștigat notorietatea după apariția în 2016 a primului său roman, Interior zero, și în 2019 a volumului Sonia ridică mâna, ambele opere literare fiind premiate și apreciate de public și de critica literară. A avut burse, rezidențe în străinătate, dedicându-se în prezent scrisului și domeniilor conexe acestuia, Lavinia Braniște mărturisind într-un interviu: „Mi-am dat seama că pentru mine e foarte important să am libertatea asta să fac meseria care îmi place și la care mă pricep, cred. Oricum, la celelalte pe care le-am încercat mă pricepeam mai puțin, adică am mai predat, am fost profesoară. Era ceva mult prea epuizant pentru mine. Managementul clasei era ceva care m-a depășit întotdeauna. Prin edituri, eram frustrată că lucrez la cărțile altora […], având pe pauză propriile mele proiecte legate de scris. Nici asta nu a fost ceva ce a funcționat pe termen lung.” Scriitoarea nu e interesată de cotarea sa pe o rețea precum Goodreads și speră că va ajunge să nu mai citească nici cronicile literare, protejându-se în felul acesta de respingerile inerente fenomenului artistic. (E de înțeles această atitudine dacă explorezi, de exemplu, Instagramul în căutarea unor opinii despre romanul „Mă găsești când vrei”. Cartea primește aprecieri, dar și critici, scriitoarea fiind numită ironic „Elena Ferrante de Brăila”, considerându-se că romanul „nu aduce nimic nou, povestea e (ca de obicei) banală.” ) Autoarea se întoarce cu mare plăcere la lecturi din operele scriitoarelor Olga Tokarczuk, Agneta Pleijel, Jeanette Winterson sau la romanele clasice ”Madame Bovary” și ”Wuthering Heights”.

Cel mai recent roman al său, „Mă găsești când vrei” a apărut în 2021, la editura „Polirom”, colecția „Ego. Proză”. Volumul a primit în 2022 Premiul Sofia Nădejde, eveniment cultural care promovează și apreciază literatura scrisă de femei.

„Mă găsești când vrei” a fost scris în iarna lui 2020, în aproximativ patru luni, povestea romanului fiind inspirată de un sentiment real, autoarea mărturisind că a vrut să exorcizeze prin scris niște trăiri: „Ultimul roman, spre surprinderea mea, a venit destul de ușor și pe neașteptate. Aveam altceva în plan, ceva ce necesită documentare, și cred că am vrut să respir un pic. L-am scris ghemuită pe fotoliul de la bucătărie, unde e mai cald, cu laptopul în brațe, în iarna trecută. Pot scrie oriunde, atâta vreme cât e liniște. Mă ajută mult să am aproape un geam pe care se vede ceva verde.[…] În afară de o colecție de replici pe care le-am auzit de-a lungul anilor de la partenerii mei (de tipul «să nu slăbească fiică-sa» sau sau «să te simți și tu femeie») și o pagină despre cum e să fii în permanență la dietă între 20 și 30 de ani, nu mai e nimic din experiența mea acolo, e o carte care vine din observație.”

E un roman de 199 de pagini, nestructurat în capitole, în care mici spații în text trasează niște pauze narative, necesare clarificării diegezei, volumul nerespectând principiul cronologic. Povestea curge firesc, captivând cititorul, acesta lăsându-se purtat în necunoscut de către confesiunea personajului-narator, Maria. La evenimentul de lansare a romanului se vorbea despre faptul că primele 100 de pagini, deși conțineau o tensiune interioară, nu erau previzibile în ce privește traseul personajelor, al relației dintre personaje. Finalul narațiunii aduce o limpezire parțială asupra evenimentelor, asupra crizei existențiale a personajului principal, a eroinei de 34 de ani, a femeii singure de aproape patru ani, suferind după iubiri pierdute, dar hotărând „că, dacă voi mai trece vreodată printr-o încercare emoțională care implică un bărbat, atunci va trebui ca el să facă tot, să fie hotărât, să mă ia de guler, să mă scuture și să mă trezească.”

Titlul „Mă găsești când vrei” poate fi pus în legătură cu finalul deschis, arătând condiția dilematică a eroinei, Maria, care pendulează între independență și întoarcerea la Victor, disponibilitatea afectivă a acesteia, dar și iubirea pentru un bărbat pe care nu-l cunoaște. („La urma urmei, nu observasem singură că nu e o strategie tocmai bună să fii mereu disponibilă, așa cum eram eu?”).

Romanul este oarecum simetric, deschizându-se și sfârșindu-se cu o imagine cinematografică din aeroport, între cele două secvențe curgând povestea de aproape doi ani a unei iubiri atipice, radiografiate de către eul narator, la persoana I. De asemenea, între aceste secvențe se încheagă monografia dragostei dintre Maria și Victor, surprinse în toate etapele sale, din perspectiva unitară, dar uniscientă a unui narator profund subiectiv, specifică unui roman psihologic, introspectiv.

Stilul confesiv, luciditatea, hipersensibilitatea personajului feminin cuceresc de la prima pagină:

„După câteva zile am vrut deja să-i spun cât de fericită sunt când îl aud, pentru că eram, într-adevăr, fericită. Atât de fericită, încât mă credeam frumoasă.

Bine că nu i-am spus.

Pentru că mintea mi-a mai făcut farsa asta înainte, și nu o dată.

Pentru că inima mea era acid sulfuric și el a fost o picătură de apă care a căzut în ea.”

Maria se lasă cucerită de bărbatul întâlnit în aeroport, în drum spre un interviu susținut la Amsterdam, renunță la carieră, se mută în casa opulentă din Corbeanca a lui Victor și vrea să creadă că el o place, pentru a începe să se placă pe sine. El este misterios și așa rămâne pe parcursul relației tensionate dintre cei doi, seducător, sigur pe el, dar și cunoscător al psihologiei feminine, insinuându-se abil în mintea personajului-narator, creând impresia că știe tot și scoțând la suprafață, în parteneră, frici vechi: „Însă eu cel mai mult eram îngrijorată să nu fi făcut, pentru a câta oară, alegerea greșită. Pentru că asta-mi rămăsese din fostele mele relații […] -vina mea și numai a mea că nu alesesem corect. Nimic altceva nu fusese în neregulă, în capul meu, după trecerea anilor, în afară de nepriceperea mea la oameni. Ca atunci când te duci la piață să-ți iei un pepene și habar n-ai pe care să-l iei și abia după ce l-ai târât acasă și ți-ai rupt oasele cu el și ți-ai tăiat mâinile când l-ai desfăcut descoperi că era clocit.”

Comportându-se precum Pygmalion, Victor o recreează pe Maria, scoțând-o din ignoranța față de aspectul fizic, hrănind și cultivând dependența ei față de el. („Când ești singur ești cea mai bună versiune a ta, cea pe care ți-o dorești. Când apar oameni, încep să scoată șerpii din tine, îi simți cum îți ies din cap. Victor mă transforma în altceva.”). Acest proces al transformării Mariei înfățișează un „creator” orgolios, autoritar, machist, plin de stereotipuri de gen, problematică întâlnită în literatura feministă contemporană („a încercat să mă trimită la salon să mă machiez de mai multe ori, spunând că decontează el. – Să te simți și tu femeie, zicea. ”)

Treptat, Victor, bărbatul în care se oglindea Maria, crezându-se frumoasă și deșteaptă, ajunge să proiecteze asupra acesteia imaginea unei ființe fragile, nesigure, agresive, capabile de evadare în alcool, autodistructive. Femeia ajunge să fie captivă în această poveste de iubire, simțindu-se abuzată emoțional, încercând să evadeze din acest cocon clădit de bărbat, romanul fiind istoria desprinderii de omul toxic.

Povestea acesta de iubire și ură (cel din urmă termen fiind dedus, indirect prezent în istoria conviețuirii protagoniștilor romanului) domină acest roman al condiției umane, dar interesant este și modul în care scriitoarea dezvoltă avatarurile altor două cupluri: mama și tatăl Mariei; Bogdan, fratele lui Victor și Andrada, soția acestuia. În acest sens, Mihaela Pascu-Oglindă scria în „Suplimentul de cultură” că „cel mai nou roman al scriitoarei Lavinia Braniște contribuie la cartografierea relațiilor des întâlnite în societatea modernă, moștenitoare încă a unor exem­ple nefuncționale de comunicare și de iubire.” Tatăl Mariei, un medic de succes, „părintele preferat ”al acesteia, sfătuitorul fiicei sale în ceea ce privește eșecurile amoroase, seducător și aventurier, având o amantă vreme de douăzeci de ani, își schimbă radical viața după ce se pensionează, înlocuind iubirea carnală cu pocăința și apropierea de Dumnezeu. Amanta cunoscută de mama Mariei, ca și relația lor amoroasă, moare și tatăl Mariei deplânge această pierdere, ispășindu-și vina prin apropierea de biserică. Relația extraconjugală i-a provocat o durere continuă soției, aceasta nevrând niciodată să divorțeze pentru că sunt mai multe femei decât bărbați în lume și trebuie să te lupți pentru ceea ce ai. Astfel, Maria încearcă să găsească un compromis pentru ca toți să nu mai sufere, condiția de salvator fiind parțial exersată și în relația dintre fratele lui Victor și Andrada. Căsnicia lor este sinuoasă. Bogdan este o variantă a fratelui său hiperbolizată: el este violent, dur, amenințător, posesiv, crud. Andrada este terifiată la apropierea sa. Încearcă să se pună la adăpost prin prietenia cu Maria, dar Andrada este imprevizibilă, complice în acest carusel al durerii, asumându-și masochist condiția de victimă.

În prezentarea acestor relații de cuplu, rareori răzbat ecouri ale fundalului social, ale contextului istoric, frământările umane fiind aceleași, dincolo de epoci și de timp. Societatea românească este evocată prin intermediul acestor trei cupluri, generația părinților (boomerii) și a copiilor (milenialii). Primii, îndeplinindu-și rolurile sociale, făcându-și doar datoria, simțindu-se cumva abandonați, în derivă, la vârsta senectuții, cei din urmă, arzând etape din moștenirea părinților, încercând să-și regăsească sinele, să se înțeleagă și să se iubească.

Între multe îndoieli, eroina cărții are certitudinea că nu cunoaște bărbatul pe care l-a iubit:

„Au trecut câțiva ani și eu, tot singură, mă ascund în continuare de Victor. Am sentimentul că, orice portiță ar găsi, ar da buzna din nou în viața mea. ”

„Mă găsești când vrei” va trece testul timpului ca un roman frumos despre dragoste și oameni: „Dacă o s-o iau de la capăt peste zece ani, povestea asta o să fie mult mai scurtă și dacă o s-o iau de la capăt peste douăzeci, o să fie ca o intrare din aia de CV – un rând sau două care să explice unde eram și ce făceam între anul cutare și anul cutare.

Tot ce contează acum e să nu ne mai întâlnim.”

prof. LOREDANA STAN