prozatorul Nicolae Stan (postare pe Facebook):

„ I-am pus o mână pe umăr.

– Ce faci? a întrebat el încet, dar nu foarte slăbit.

– Am venit, Ninel. Sunt aici.

În curte, aflasem boala care-l adusese aici: ceva la rinichi. Nu mai are rinichi, practic, mi se spusese. Şi m-am gândit oarecum cu vinovăţie imaginară la motoreta lui, la drumurile desfundate ale Crăsanilor, ale drumului până-n Balaciu, la cele la fel de prin Copuzu şi Sudiţi. Ninel mersese pe ele cu motoreta fără reţineri, el, ca unicul depanator radio-tv din zonă, avea cereri, avea oameni aflaţi în necaz, trebuia să ajungă la client în orice condiţii.

Spre seară, Ninel a cerut să fie dus afară.

– Vreau să văd cerul, a zis el simplu, cu un glas inteligibil, clar.

A fost luat pe braţe de mulţi dintre cei prezenţi. Afară, la începutul nopţii, cerul se arăta de un albastru pur, iar pe el străluceau spujină de stele. Ninel l-a privit cu nesaţ şi fără vreun zbucium sufletesc vizibil. Totodată, respiraţia lui devenise mai largă, mai cuprinzătoare, inhalând fără grabă aerul din ce în ce mai răcoros al serii. L-am privit precum ceilalţi, cu drag şi înţelegere.

– Gata! a spus el la fel de natural, cam după un sfert de oră de privit cerul senin.

L-am petrecut cu privirea, de data asta. N-am mai intrat cu el. Cunoscându-i pe crăsăneni, am priceput sursa naturaleţii cu care Ninel vorbea şi trata momentul. Nici vorbă de timpul sacru care răzbate din cel profan, ca în cazul omului religios ce se simte astfel co-prezent cu timpul liniştitor al originii. Lucrurile, aici, sunt mai simple: când trăieşti, exişti în timp, dar în acelaşi moment eşti martorul evoluţiei şi, concomitent, al încetării progresive a mosorului existenţei. Tu dispari din această lume, dar moartea ta nu este atât de cutremurătoare, pentru că ea este o necesitate a lucrurilor care continuă, altele şi altele, după viaţa ta singulară. Moartea ta aduce devenirea lumii, a naturii care te conţine. A te plânge de această negativitate prezentă în procesul devenirii însemna să nu înţelegi că eşti doar o treaptă – dar eşti! – în curgerea firească a lumii, a istoriei, a naturii. Tu pleci, însă viaţa ta, atâta câtă a fost, este cuprinsă în acest imens fluviu care este lumea din care aparent pleci. Noul, care vine dincolo de dorinţa particulară a cuiva, îmbrăţişează vechiul, ceea ce deja a fost, ceea ce tocmai s-a dus, dar nu de tot, cum cred doar cei prea precipitaţi. Pleci, da, însă într-un fel şi rămâi în tot ce se vede: în apele în care te-ai scăldat, în pădurile pe care le-ai cutreierat, în câmpurile pe care le-ai semănat, în oamenii cu care ai suferit şi te-ai bucurat. Aşa că nu poţi să fii decât senin.

La câteva ore, Ninel, cu trupul lui diafan, cu ochii lui mari şi calzi, s-a urcat la stelele ce ne vegheau noapte de coapte. Iar în sufletele noastre, ale colegilor lui de promoţie, s-a strecurat pentru prima dată, liniştită, umbra morţii.”