scriitoarea Ana Barton:

„O supraviețuitoare de la Auschwitz povestea cîndva ce anume i-a schimbat ei viața. Nu suferințele cumplite din lagăr, ci un lucru pe care ea însăși l-a făcut. În drum spre lagăr, în tren, era cu fratele ei, în vîrstă de trei ani. Cînd au au fost dați jos din tren, a observat că micuțul își pierduse o ghetuță. L-a certat destul de tare: ce fac ei acum, cum umblă el desculț? Băiețelul, vinovat, a plîns. La triaj, au fost despărțiți. Copilul a fost dus direct în camera de gazare. Ea a-nțeles din nenorocirea asta cît de important este ce-i spui celui de lîngă tine, chiar și cînd te supără cu un lucru mărunt ori poate nu mărunt, poate cu unul mare. A hotărît atunci că nu va mai spune niciodată nimănui ceva care să nu poată fi ultimul lucru pe care ea l-a spus sau pe care acel om l-a auzit. A trăit așa toată viața, dar durerea pentru ce-a făcut n-a părăsit-o niciodată.”