(cronica romanului „Darul lui Serafim” de Simona Antonescu)

Urmărind cu interes scrierile feminine din peisajul cultural naţional, problematica și limbajul noilor creaţii lansate de piaţa de carte românească, mi-a atras atenţia activitatea scriitoarei Simona Antonescu, o autoare intrată în lumea literară doar de opt ani. Ingineră chimistă, neprofesând în acest domeniu, în prezent fiind responsabilă de comunicare și reporting într-o companie multinaţională, autoarea romanului „Darul lui Serafim” și-a redescoperit bucuria de a scrie la vârsta de 44 de ani, când a câștigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească și Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul „Fotograful Curții Regale”.

Autoare a seriei de cărți „Istoria povestită copiilor”, Simona Antonescu a susținut un discurs, în cadrul unui eveniment TEDx, despre calea de a ajunge la fericire, dar și despre eșec și perseverență, este prezentă la întâlnirile cu elevii susținând lectura (de exemplu, proiectul „Lecturiada” organizat de ANPRO). Definește literatura din perspectiva unui om de știință, ca un arc voltaic, ca o tensiune foarte mare generată de efortul unui cititor de a transforma cuvintele scrise într-o lume plină de oameni vii și de sentimente adevărate. „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu este primul roman citit de scriitoare în copilărie, „Frații Karamazov” este cartea adolescenței sale, considerând că generația tânără poate fi îndreptată către lumea livrescă doar prin exemplul personal.

Cititul, în accepția Simonei Antonescu, „este un privilegiu, pentru că poveștile îi aleg pe cei cărora li se dezvăluie […]. ”

„Darul lui Serafim” este al doilea roman al Simonei Antonescu și a apărut în 2016, la editura „Cartea Românească”. Eu l-am citit într-o ediție publicată în 2020, la „Polirom” , în colecția Top 10 +.

Titlul cărții ar putea orienta lectura către o semnificație religioasă, știut fiind că în angelologie, serafimii sunt ființele situate în prima treaptă a ierarhiei cerești, aflate cel mai aproape de Dumnezeu: „Serafimii aprind pe oameni cu focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele lor îi arată, că în limba evreiască „Serafim” se tălmăceşte „cel ce aprinde” sau „încălzeşte”(Sfântul Dionisie Areopagitul). În ficțiunea Simonei Antonescu, Serafim este un personaj secundar, un bătrân cerșetor cu puteri de profet, care are „știința” de a presimți nenorocirile sau fericirea din viața celor care ajung în preajma sa, „în colțul […] de lume pe care […] și-l făurise singur”, lângă biserica Amzei. Personajele centrale ale romanului vin la Serafim pentru a-l milostivi, într-un ritual superstițios care, cred acestea, le va întoarce soarta înspre noroc. El este liantul celor trei povești distribuite în cele patru părți ale romanului ce istorisesc evenimente petrecute pe parcursul unui secol (1818-1932), într-o Românie ce parcurge drumul sinuos al modernizării.

Cele trei povești („Malaxa”; „Miss România”; „Luca și Matei”) au același incipit, toate încep în ziua de Vovidenie a anului 1932, într-o zi ploioasă de toamnă, un reper temporal care arată împletirea sacrului cu profanul, religiozitatea habotnică coabitând cu mondenitatea. Gestul lui Nick Malaxa de a-i oferi bani cerșetorului are conotație mistică, acela de a înapoia strămoșilor ceea ce au investit în el, dar și superstițioasă, profană, sperând că sorții vor favoriza încheierea de către industriaş a contractului cu statul, pregătit de doi ani. Servieta cu cele 100 de milioane de lei din care o bancnotă era menită lui Serafim reprezenta investiția sa încredințată și regelui și cerșetorului. Secvența aceasta declanșează prezentarea arborelui genealogic al primului erou ficțional al romanului, dar și momentele importante ale vieții sale: originea aromână a familiei Malaxa, provenind din ținutul Zagoriei, din Grecia, fiind meșteșugari într-ale olăritului; stabilirea în Moldova, nașterea lui Nicolae la Huși; anii de școală urmați la Iași, studenția petrecută la Karlsruhe, prietenia cu Rudi, începuturile afacerilor viitorului industriaș. Ascensiunea vertiginoasă a lui Malaxa îl propulsează în anturajul regelui Carol al II-lea, prilej de a cunoaște o lecție de istorie inedită despre monarhia din România:

„Carol al II-lea, fugit din țară împreună cu Duduia, lepădat de tronul ce urma să moștenească, de soție și de copil, jurat să nu se mai întoarcă niciodată, pentru a opri aici durerile pricinuite familiei, sosise totuși înapoi în țară. Detronase pe fiul său, exilase pe mama acestuia, revendicase tronul părăsit în urmă cu câțiva ani și conducea acum țara după placul și nevoile Duduii.[…] Casa Regală a României, întemeiată cu mâna de fier a lui Carol I cel ce adusese Independența, continuase cu tăria lui Ferdinand cel ce reușise să întregească România Mare, și se sfârșea acum cu Carol al II-lea, cel ce dădea pe mâna Duduii totul.”

Secvența finală a părții întâi este dedicată jocului de pocher desfășurat în salonul casei Duducăi, aruncând lumini și umbre asupra vieții acestor personaje ale României interbelice.

Partea a doua, „Miss România” are ca personaj central pe Aglăița Vlădoianu, prezentând destinul de excepție al acesteia, dar și prietenia cu Magda Filipescu. Acțiunea acestui plan epic începe cu invitația adresată Aglăiței de a se prezenta „la Cercul Militar Național, unde avea să se anunțe câștigătoarea Concursului «Miss România 1932».” Acest eveniment monden, o încercare importantă pentru frumoasa și talentata Aglăița este motivul pentru care aceasta își depune „obolul de câțiva bănuți în palma cerșetorului”. La volanului unui Ford Aero 500 roșu de Burgundia, scăpând cu îndemânare de ziariștii care o urmăreau (evenimentul rutier în care vor fi implicate eroii celor trei povești va fi continuat și în partea următoare a romanului ), tânăra face toate eforturile de a veni la Serafim, fiind convinsă că acesta îi poartă noroc:

„La fel procedase și atunci când luase brevetul ca să-și poată conduce singură minunatul Ford Aero roșu, cu roțile lui dantelate în alb – cadou de absolvire de la tatăl său, generalul Vlădoianu – și când câștigase Cupa Ștrandului Kiseleff la înot […] ori concursul de bob de la Sinaia.

De fiecare dată aducea câțiva bănuți cerșetorului. De fiecare dată câștiga. Niciodată nu se recunoștea mai vrednică decât toți ceilalți concurenți, ceea ce însemna că întreaga recunoștință se cuvenea numai monedelor lăsate în palma cerșetorului.”

Dezvoltarea acestui plan narativ se dovedește interesantă și pentru că prezintă condiția femeii interbelice, urmărind zorii emancipării acesteia, felul în care coexistă tradiția și modernitatea, modul în care prejudecățile încă domină o societate patriarhală, conservatoare. O femeie ca Aglăița, fiică de general, studiind în paralel Conservatorul și Dreptul, participând la competiții sportive, cu un anturaj libertin, monden, fiind prietenă cu o femeie divorțată (de neconceput în vremurile acelea, Magda nefiind privită cu ochi buni în casa familiei Vlădoianu) încearcă să se desprindă de autoritatea paternă, creându-și propriul nume în societatea bucureșteană. Vizita la Sinaia, participarea la Jocurile de Iarnă organizate de Principele Nicolae, întâlnirea Aglăiței cu principesa Ileana, participarea celor două la concursuri de schi, de bob, la petrecerea de la Cazinou unde se hotărăște înscrierea tinerei femei la „Miss România” sunt pagini dintr-o cronică romanțată a României interbelice.

Participarea la concursul „Miss România” are o istorie destul de lungă, scriitoarea realizând o amplă documentare studiind presa vremii, personajele romanului fiind niște replici credibile și bine portretizate ale modelelor care au existat în realitate. Astfel, inserarea regulamentului concursului în acțiunea cărții scoate în evidență imaginea unei societăți conservatoare în care statului femeii depinde de mediul social căreia îi aparține, aceasta eliberându-se în spațiul urban de condiția de casnică. Latura estetică și cea morală sunt foarte importante în existența femeii, aceasta fiind educată în spiritul acestor valori. Candidatele la concursul de frumusețe trebuiau să locuiască cu părinții sau cu o rudă apropiată, „să aibă o ocupație cinstită. Să nu fi profesat ori să nu profeseze încă activități teatrale sau cinematografice”, să nu folosească trucuri de înfrumusețare: farduri, corsete, vopsea pentru păr sau sprâncene. Importanța acordată acestui eveniment se observă din componența juriului: ministrul de externe; directorul Teatrului Național din București, Liviu Rebreanu; președinta Societății Ortodoxe a Femeilor Române; prințesa Alexandrina Cantacuzino, scriitori, ziariști, secretari de stat, președinți ai unor fundații.

Prezentarea realizată în cadrul competiției Aglăiței Vlădoianu întărește revelația acesteia în privința modelului de feminitate pe care îl promovează organizatorii Concursului de frumusețe, „un model pe care să-l ofere lumii din afară, un model care să vorbească despre România așa cum își doresc ei. Propagandă era cuvântul ce apărea tot mai des pe buzele tuturor. Și domnul general Vlădoianu avea dreptate: aveau să taie din ele bucățile ce nu se potrivesc scenariului.”( În contemporaneitate, din punct de vedere al educației media, propaganda este o formă legitimă de exprimare, dacă scopul este explicit și persoanele implicate sunt cunoscute. Personajele însă bănuiesc niște scopuri oculte și niște interese neortodoxe.)

Partea a treia a volumului „spune” o poveste tristă, al cărei final este prevestit de Serafim. Scriitoarea utilizează tehnici meșteșugite de captivare a cititorului, legând subtil destinele personajelor, ambiguizând elemente ale poveștii, care se vor descifra abia la final, folosind simboluri religioase, descriind societatea românească interbelică într-un limbaj care aduce în prezent parfumul acelei epoci. Este evocat destinul trist al Elizei Moruzi Slătineanu care trebuie să înfrunte moartea unuia dintre copiii săi, este prezentată, de asemenea, istoria acestei familii nobiliare.

Partea a patra intitulată „Paștele Blajinilor” are semnificația unui epilog și reunește membrii familiei Moruzi, în cimitirul Bellu, deplângând moartea copilului Matei. Scrisoarea celuilalt fiu al familiei către mama sa aduce romanului accente lacrimogene. Dialogul dintre Luca și mătușa acestuia exprimă legătura dintre frați, explicând totodată semnificația acestei sărbători, sub semnul căreia se încheie opera literară a Simonei Antonescu:

„ – Fratele meu este și el acum Blajin, tante Didina? coborâse băiatul tăcerea între ai lui cu o întrebare, în cel dintâi an.

– Da, copile, el este, răspunsese Didina, singura care nu se clătina niciodată sub lovitura întrebărilor lui.

– Atunci, nu toți morții sunt?

– Nu, dragul mătușii, nu toți morții sunt. Prin ei, prin morții noștri, putem vorbi Blajinilor, le putem trimite semn că au sosit Sfintele Paști, de pildă, așa cum facem noi acum. Blajinii au fost cei dintâi oameni de pe pământ, înainte să cădem în păcat. Acum ei locuiesc cu toții pe Ostroavele Albe, la hotarul dintre lumi, unde face deltă Apa Sâmbetei. Sunt așa ca niște sfinți care-și trec viața în rugăciuni pentru noi.”

Caracterul simetric al romanului, structura sa aparent circulară sunt date de prezența a două repere religioase și a personajului eponim. Intrarea Maicii Domnului în Biserică (Vovidenia), la vârsta de trei ani și moartea copilului Matei (comemorată de Paștele Blajinilor) așază textul sub semnul purității copilăriei, a tradițiilor autohtone și a credințelor strămoșești. Imaginea lui Serafim care se insinuează printre îngerii din cimitir, gârbovit de toate poverile umanității, printre cântările preoților, lumânări și împărțeli, șuierând hieratic vorbe despre predestinare, conferă romanului un mesaj optimist sau unul al împăcării cu mortalitatea ființei:

„- Așa a fost să fie. A rămas numai unul, să trăiască două vieți. […] El a plecat curat, cu toate ale lui împlinite. […] Serafim – care părea să nu găsească vină nimănui pentru nimic, ci numai înregistra amănunțit totul. Vedea, înțelegea și tăcea.”

LOREDANA STAN