Zeruya Shalev este o importantă scriitoare a literaturii israeliene contemporane care în iunie 2023 a vizitat România, cu ocazia lansării celui mai recent roman al său, Destin.
Scriitoarea s-a născut într-un kibbutz, la douăzeci de ani s-a mutat în Ierusalim, oraș pe care l-a acceptat cu dificultate, adaptându-se greu la ariditatea peisajului și la riscurile traiului în miezul conflictelor dintre seculari și ortodocși, evrei și palestinieni etc. Autoarea însăși a fost victima unui atentat sinucigaș într-un autobuz din Ierusalim. Bomba a fost detonată de către un terorist palestinian, iar explozia a rănit mai multe persoane. Zeruya Shalev a avut nevoie de o intervenție chirurgicală majoră și o perioadă lungă de recuperare. Evenimentul acesta a avut un impact major asupra operei sale, scriitoarea considerând că pentru ea literatura nu a avut un rol terapeutic, neputând să-și continue creațiile decât după ce s-a ridicat din pat: „numai când am reușit să merg din nou, când mi-am reluat activitățile, când am reușit să stau din nou la computerul meu, doar atunci, îmi amintesc atât de bine, am deschis documentul, am citit ultima propoziție pe care o scrisesem cu jumătate de an în urmă și am scris în continuare de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci am înțeles că scrisul nu e o terapie, ci un drum minunat, dar greu, care îmi cere forță și putere, putere emoțională. Pentru că atunci când scriu trebuie să fiu foarte concentrată și să simt tot ceea ce simte fiecare din personajele mele, trebuie să ascult cuvintele. Deci nu e deloc vorba despre a scrie ca să te simți mai bine. Așa am început să nu cred în scrisul ca terapie. Adică pentru mine. Sunt sigură că pentru alții poate să funcționeze.” Probabil și din acest motiv, eticheta de „terapeut literar al Israelului” o explică specificând că a făcut acest lucru cu personajele sale, că le-a însoțit pe acestea în încercarea de a se vindeca.
Zeruya Shalev a debutat cu volumul de poezie „Țintă ușoară pentru lunetiști”, operele sale fiind traduse în peste treizeci de limbi, consacrarea internațională producându-se după apariția cărții „Viața amoroasă”. Este o contestatară a politicii guvernamentale din Israel, a lui Benjamin Netanyahu, acesta amintindu-i de regele Saul din cauza „tendinței sale paranoice care crește odată cu anii”.
Romanul Destin a fost scris vreme de cinci ani, apărând în Israel în 2021, cu titlul „Uimire”. La noi cartea a apărut în 2023, la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, și a fost tradusă minunat de Ioana Petridean.
Romanul este alcătuit din 18 capitole cu titluri care au rezonanțe din textele sacre evreiești, problematica religioasă fiind cea care atrage atenția la o lectură sumară, cartea amintindu-mi de la primele pagini de lumea ficțională a lui Amos Oz. Structura cărții este modernă și deschisă nenumăratelor interpretări, succedându-se două planuri narative, cu două personaje feminine, fiecare cu poveștile sale de viață și de familie, cu incursiuni în epoci diferite, cu vini, regrete și dorințe neîmplinite.
Primele două capitole, „Sunt eu, Rahel”, „Sunt eu, Atara” reprezintă intrarea în scenă a celor două femei, fiecare dintre ele bate la câte o ușă, cerându-și dreptul la o existență ficțională. Incipiturile primelor capitole sunt aproape neschimbate, interogația transformându-se într-o afirmație în capitolul al doilea în care Atara, arhitecta de aproape 50 de ani, încearcă să învingă destinul, venind la întâlnirea amânată cu Rahel, prima soție a tatălui său, Menahem (Manu) Rubin, care murise de puțin timp:
„Stă încremenită în fața ușii închise, n-are niciun rost să apese din nou butonul soneriei. Cu numai o oră în urmă o anunțase că va întârzia, iar Rahel îi răspunsese vizibil iritată:
– Nicio problemă, te aștept.”
De fapt, romanul se deschide cu dorința Atarei de a-și cunoaște tatăl, de a face pace cu memoria acestuia, aflând informații de la Rahel, despre trecutul comun al celor doi, subiect interzis în ambele familii. Întâlnirile Atarei cu Rahel sunt necesare pentru a îndeplini cu conștiința împăcată ceremonialul doliului, care este atât de important în cultura evreilor. Atara și Rahel, deși diferite, au în comun tăria de caracter, asprimea firii lor, dar și o bogată viață interioară, ca și dorința de a-și vindeca traumele.
Rahel, fostă luptătoare într-o mișcare subterană sionistă, Lehi, care a omorât ocupanți britanici, a fost arestată, urmărită, a trăit în clandestinitate, poartă cu ea toată viața aceste povești, inclusiv istoria nespusă a căsniciei de un an cu Manu, bărbat dârz care a făcut parte din aceeași grupare radicală, clandestină, dar care, chinuit de vinovăția de a fi provocat moartea unei tinere, alege să meargă pe alt drum, întemeindu-și o altă familie, ca și fosta soție. Secvența din începutul cărții, în care Rahel atunci tânără, în anii de început ai constituirii Israelului, încearcă să afle de ce a părăsit-o Manu, ajungând în condiții extrem de primejdioase la casa acestuia din Ierusalim, păzită ca un Cerber de o mamă nemiloasă, este simbolică pentru legătura dintre cele personajele principale ale cărții, pentru imaginea unor familii nefericite, de care scriitoarea mărturisește că e atrasă în toate romanele sale.
Descrierea lirică a scenei casnice la care e martoră Rahel, privind din spatele ferestrei de la bucătărie, cum Sonia, mama lui Manu, gătește ciorbă de linte, ignorând prezența tinerei femei, amintirea acesteia despre prima întâlnire dintre ele în care bătrâna își proteja fructele unui moșmon japonez, turnând apă fiartă peste copiii din cartier, care atentau la prețioasele roade ale arborelui, sunt emblematice pentru imaginea specială a feminității din spațiul israelian, dar și pentru istoria acestui stat, surprinzând interesul pentru conflicte interioare (nu despre holocaust sau conflictul israelo-palestinian sau cu arabii) și felul în care acestea își pun amprenta asupra relațiilor familiale. De altfel, capitolele inițiale ale cărții anticipează problematica romanului, accentuând, prin subiect și construcția personajelor, faptul că istoria și politica israeliană nu trebuie reduse doar la conflictele cu palestinienii și că este necesară o reinterpretare a miturilor fondatoare, de pildă, ura față de britanici sau eroismul niciodată recunoscut al unor tineri aparținând unor grupări subterane, din anii precedenți constituirii statului. („În copilăria ei, era deja greu de imaginat faptul că, în urmă cu numai câteva zeci de ani, englezii erau cuceritorii urâți de toată lumea[…] )
Atara, fiica cea mare a lui Menahem (Manu) Rubin, primește la naștere numele celei de a cărei moarte tatăl se simțea vinovat, părând că destinul ei este de a repara vinovăția celui din a cărui „sămânță […] a luat naștere”. Relația acesteia cu tatăl său este una glacială, Atara încercând să afle toată viața misterul acestei uri. Este recurent motivul ușii încuiate, în spatele căreia se afla tatăl ei, nepermiţându-i fiicei sale accesul în casă, din motive niciodată explicate clar de părinte. Astfel, „rugăciunea specială” („Bunule Dumnezeu, ia-l mai repede la tine, sau învață-l să iubească” ) pe care fetița o spunea în fiecare seară și pe care femeia o repetă cu reproș, mecanic, în prezent, chiar după moartea tatălui, arată carența afectivă, dar și dorința de a-și înțelege și cunoaște părintele.
Nici relația cu mama sa nu este apropiată, aceasta adâncind taina legată de prima soție a lui Manu. Dialogul dintre cele două, legat de încercarea Atarei de a înțelege furia tatălui, surprinde trauma intergenerațională care va avea un impact emoțional important în viața personajului central al cărții, influențând modul în care se raportează la sine și la ceilalți, felul în care se comportă în relații și în societate:
„- De ce au divorțat? a întrebat ea, iar mama i-a răspuns:
-N-am idee. Tata nu vrea să vorbească despre asta. […] Să nu-i pomenești nimic tatei despre asta, ne-am înțeles? […]
– Îmi seamănă puțin (n.n. Rahel), uite, a zis Atara. Poate că el mă urăște din cauza ei, dar mama a fluturat din mână, în semn de negare.
-De unde până unde? Nici măcar nu semeni cu ea, iar el nu te urăște. Faci pur și simplu tot ce-ți stă în putință pentru a-l scoate din răbdări. Trebuie să fii mai înțeleaptă.
-Dar pe el îl înfurie tot ceea ce fac! a protestat ea. Chiar și când respir se enervează.”
La căpătâiul tatălui muribund, Atara este confundată cu Rahel, fiind primită cu o emoție pe acesta nu i-o arătase niciodată. Menahem îi spune că e frumoasă și îi recită din „Cântarea Cântărilor”. Cuvintele testamentare rostite de bărbat („Tot ceea ce am îți aparține.[…] Tot ceea ce nu am îți aparține. Iartă-mă, Rahel, cu mâinile astea două am săpat mormântul nostru […]”) adâncesc și mai mult necunoscutul din trecutul tatălui și o motivează pe Atara să caute răspunsuri revelatoare la Rahel.
Prezentul eroinei centrale a romanului se complică și prin imaginea de soție și de mamă. Atara este căsătorită a doua oară cu Alex, un apreciat profesor, și au împreună un fiu, Eden, recent întors din armată după îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. Atara mai are o fiică din căsătoria anterioară, pe Abigail, studentă în California, iar Alex are, de asemenea un fiu, Yoav. Scriitoarea surprinde cu mare grație psihologia feminină, alternând monologurile interioare cu dialogurile dintre personaje, narațiunile atractive sau pildele biblice prezente în discursurile eroilor ficționali. Călătoria devine un pretext de a surprinde reflecțiile personajelor despre relația părinți-copii, raporturile dintre soți, legătura dintre profesie și viața personală etc. Profesia este un revelator al trăirilor interioare ale Atarei. Arhitecta, „profesionistă de prima mână”, alege să restaureze clădiri, și nu să construiască unele noi, ceea ce denotă respect profund pentru istorie și patrimoniu, preocuparea pentru durabilitate și în planul relațiilor interumane.
Începând din capitolul al zecelea, Destin se transformă în povestea unei văduve și a unui orfan, explorând viața Atarei după moartea lui Alex, modul în care aceasta se confruntă cu doliul și se adaptează la o nouă realitate. Durerea însăși ajunge să devină personaj, făcând corp comun cu eroina cărții, scoțând la suprafață vinovății cumplite, aceasta rememorând în detaliu ultimele clipe din viața bărbatului ei, condamnându-se pentru că nu l-a putut salva. Descrierea morții lui Alex, pe fundalul apusului văzut prin ferestrele deschise spre mare, delicatețea dialogurilor dintre cei doi soți, care par a se fi regăsit, chemarea lui Eden de către tată, sunt secvențe redate din perspectiva unui narator cu vocație de poet. Finalul acestui capitol prezintă acțiunea într-un crescendo: manevrele de resuscitare ale fiului, comentariile suprarealiste ale văduvei care parcă asistă la un film care nu o conține, încercarea de a-și trezi la viață bărbatul prin ultimele gesturi de iubire, monologul femeii dincolo de moarte, transformarea Atarei într-o eroină tragică, rostind nemilos: „Alex, n-o să mă iert niciodată!”
Capitolul „Cine ți-a murit, Rahel?” prezintă ultima întâlnire dintre eroinele cărții, prilejuită, de data aceasta, de ceremonialul doliului Atarei. Rahel, condusă de fiul său cel plin de pilde, ultraortodoxul Amichai, călătorește de la Tel-Aviv la Haifa, gândindu-se că poate e ultima dată când ajunge atât de departe de casă. Pe fereastra mașinii vede peisaje pe care nu le mai recunoaște, „vegetație pârjolită”, „centre comerciale monstruoase” și exclamă: „Cât de urâtă e țara asta, goală, materialistă, umilitoare. Tot ceea ce a crescut în țara asta e strigător la cer […]” Ajungând în casa Atarei, Rahel îi oferă mai tinerei femei consolare, deschizându-și inima către aceasta pentru prima dată, ținând-o de mână și spunându-i vorbe calde. Întâlnirea dintre Eden și Amichai este una providențială, acesta din urmă asigurându-l pe fiul Atarei că nu va fi niciodată orfan pentru că Dumnezeu este mereu lângă oameni.
Finalul romanului este unul deschis, deznodământul neaducând o rezolvare clară a conflictului, și pentru că avem de-a face cu un conflict interior. Atara, după discuția cu fiul său, care pare a lua calea credinței, găsind o soluție la sindromul postraumatic prin care a trecut, conștientizează că locuința sa a devenit prea mare și străină pentru ea și alege să plece către deșert, ținut de care fugise toată viața. Atara Rubin-Sedan înțelege că trebuie să taie cordonul ombilical al copiilor săi și aude vorbele profetice ale soțului său: „Nu te teme, poți s-o faci, ai încredere în mine, […] vei construi la un moment dat ceva ce vor conserva alții!
Edificatoare pentru semnificația titlului romanului este secvența în care Rahel meditează la propriul trecut, conștientizând că iubirea este un sentiment pe care l-a înțeles la maturitate și senectute, experiență pe care o va împărtăși Atarei, într-un dialog ca între mamă și fiică. Confruntarea aceasta este povestită la viitor, Rahel imaginând un scenariu al unei întâlniri între cele două femei, care se încarcă de puterea unei certitudini. Scriitoarea surprinde magistral acest balans al timpurilor și modurilor verbale, în care viitorul redă fluxul de gânduri și percepții ale personajelor, dând impresia de imediat și autentic. Astfel, sfatul „mamei spirituale” către Atara de a nu permite ca hazardul să se transforme în destin, este o trezire la realitate, o asumare a propriei vieți în care ea trebuie să aibă un rol important: „Te rog, nu lăsa ca hazardul să se transforme în destin, fiica mea, fiindcă viața e iluzorie, va spulbera mereu orice ordine a lucrurilor și-și va râde de orice soluție pe care o vom găsi,și tocmai de accea este atât de nepăsătoare în fața pierderilor noastre. ”
Eshkol Nevo, comparând-o pe Zeruya Shalev cu Margaret Atwood și Alice Munro, evidențiază rolul acestei scriitoare israeliene în literatura universală. Consider că poate fi completată această listă a operelor cu care romanul Destin intră în dialog, menționând și „Voci la distanță” scris de Gabriela Adameșteanu. Felul în care polemizează lumea părinților și a copiilor, imaginea feminității în relație cu viața socială și cu istoria, impactul conflictelor intrageneraționale și chiar transgeneraționale asupra relațiilor de familie sunt câteva puncte comune ale celor două romane, care ar merita tratate într-un studiu comparativ legat de scriitura celor două prozatoare contemporane.
prof. LOREDANA STAN
Mirabilissemper's Blog 