(cronica romanului Clara citește Proust de Stéphane Carlier)

Într-unul dintre podcasturile „Vorbitorincii” scriitorul Radu Paraschivescu prezenta în câteva cuvinte romanul Clara citește Proust de Stéphane Carlier, apărut în acest an la editura Humanitas Fiction (colecția Raftul Denisei), în traducerea Mădălinei Ghiu: „Este o carte foarte fin scrisă […] pe care o citești într-o zi. […] Cartea asta este și odihnitoare și răsplătitoare, rămâi cu un gust foarte bun.” De asemenea, un TitTok în limba italiană invita convingător la o lectură a volumului recent apărut: „Dacă nu ați citit niciodată opera lui Proust, atunci trebuie să citiți „Clara citește Proust” de Stéphane Carlier, publicată de Einaudi. Dar dacă ați citit Proust și a sa „În căutarea timpului pierdut” citiți-o oricum, pentru că este un adevărat deliciu literar.”

Scriitorul Stéphane Carlier nu este foarte cunoscut în spațiul cultural românesc. De altfel, Clara citește Proust este primul roman al său tradus la noi. Contul său de Instagram îl prezintă ca autor al romanelor  „Clara lit Proust”, „Le Chien de Madame Halberstadt” „L’Enterrement de Serge” și al altor „friandises” („bunătăți/delicii”). Născut în 31 august, scriitorul posta cu o zi înainte de aniversare coperta ediției în română a celei mai recente creații a sa, considerând-o un cadou, declarându-se în comentarii încântat, ca și cititorii săi. Într-un mesaj adresat cititorilor români pe YouTube, Stéphane Carlier își anunța sosirea în țara noastră în noiembrie, probabil cu ocazia Târgului de Carte „Gaudeamus”. Așadar, cartea se pare că are toate datele unui roman de succes și că s-a născut sub cele mai bune auspicii, apărând în Franța în anul centenarului morții scriitorului Marcel Proust.

Titlul romanului conține un fel de spoiler, conducând lectura către condiția eroinei cărții, Clara, o cititoare care va descoperi noi dimensiuni ale sale și ale lumii, eliberându-se de orice prejudecăți, cu ajutorul operelor lui Proust. Această interpretare este susținută și de mottoul cărții, afirmația Virginiei Woolf întregind mesajul romanului, legat de puterea ficțiunii de a elibera mintea și spiritul omului: „Ceea ce contează este să te eliberezi, să-ți descoperi propriile dimensiuni, să refuzi orice îngrădire.”

Cele trei părți ale cărții lui Stéphane Carlier („Cindy Salon”; „Marcel”;  „Clara” ) și Epilogul acesteia prezintă parcursul existențial al personajului principal, o coafeză de 23 de ani, sensibilă, iubitoare de frumos, implicată într-o relație monotonă cu JB, pompierul atrăgător, înzestrat cu remarcabile calități fizice, de care sunt încântați toți apropiații Clarei.

Fiecare parte a romanului este alcătuită din mici capitole, fără titluri, unele având câteva rânduri, cu aparența unor consemnări realizate din perspectiva unui narator care nu știe chiar totul despre personajele sale, privind cu surpriză acțiunile unor personaje. Astfel, primele capitole prezintă imaginea salonului de coafură, denumit „Cindy”, un topos în jurul căruia gravitează existența personajelor cărții: Jacqueline Habib, proprietara, Nolwenn, coafeză, Patrick, un coafor excentric, „articolul de lux” din salon, clienți vechi, dar și prezențe providențiale care deturnează sensul vieții personajului principal de la traseul cumva stabilit. O asemenea prezență este bărbatul anonim, ce intră în salonul de coafură într-o zi de toamnă (situația-intrigă). Cu înfățișare de artist, cu gesturi elegante, el stârnește în Clara aspirații care nu au legătură cu viața prezentă. Bărbatul, ca un personaj fantomatic, dispare în neant, așa cum a apărut, dar lasă în urma lui o carte din colecția „Livre de poche” („Swann,”) pe care Clara o deschide ca pe un text oracular: „Se gândește din nou la bărbat, la misterul lui, la nervozitatea lui grațioasă. Nu se mai întorsese la salon. Dacă lăsase cartea intenționat? Privește titlul și coperta. O femeie într-o rochie frumoasă de muselină și un băiețel cu obrajii trandafirii. Un detaliu dintr-un tablou vechi. O deschide, o răsfoiește. observă o pagină cu colțul îndoit. O frază fusese subliniată cu un pix albastru. Ai un suflet frumos, de o calitate rară, o fire de artist, nu o lipsi de ceea ce îi trebuie.” 

Cartea, ea însăși un personaj, strecurată în geantă de Clara, abandonată apoi pe masa din sufragerie, privită cu dezinteres de JB, aruncată pe jos de către motanul celor doi tineri și așezată în biblioteca de pe hol, va hiberna în acest cuib vreme de cinci luni și mai bine. Momentul imersiunii în lectură se produce natural, Clara părăsind amintirea clientului seducător din salon, care lăsase acolo un mic volum, dar mângâind cu ochii cuvintele devenite „furnici aliniate” ce descriu gesturile și gândurile unui alt bărbat care se trezește dintr-o picoteală vesperală, chinuit de nesomn. Din acest moment, Clara pătrunde în universul cărților lui Marcel Proust, ajutând-o să înțeleagă că lumea are noi sensuri, revelându-i lucruri de care nu știa că e capabilă, femeia metamorfozându-se într-o cititoare pricepută, în stare să descifreze cu răbdare și perseverență limbajul tuturor volumelor din ciclul „În căutarea timpului pierdut”: „Lectura a fost cea care i-a trezit această amintire (n.n. imaginea unui tablou, probabil „Femeia cu umbrelă” de Monet), de parcă până acum ar fi fost ascunsă în spatele unui paravan pe care Proust l-ar fi dat la o parte cu infinită delicatețe.”

Lectura pune stăpânire pe viața Clarei, devine și un act de mândrie, aceasta pendulând permanent între viața sa anostă și lumea ficțională, comparând mici detalii din universul cotidian cu amănunte din cărțile lui Proust. Tânăra cititoare ratează coborârea din autobuz pentru că este captivată de celebra secvență a  madlenei, experimentând pe propria piele procedeul memoriei involuntare, povestind episodul și comentându-l la salonul de coafură. Eroina romanului se comportă ca un bookstagrammer contemporan („ I s-a părut fermecătoare această carte […] și i-a făcut o fotografie pe care a postat-o pe Instagram, după ce a aplicat filtrul Juno și a asociat hashtagurile marcelproust, alarecherchedutempsperdu, alombredesjeunesfillesenfleurs și roman.”), constatând și ea că pozele cu pisici sunt mai populare decât cele cu cărți: „Fotografia ei primise zece like-uri. Prin comparație, cea mai populară fotografie a ei, cea a motanului care se refugiază în geanta de sport a lui JB și-i rămâne doar capul ieșit în afară, obținuse o sută nouăzeci și trei.” Apreciază lectura pentru că necesită lentoare, dar și vigilență și concentrare, Clara trăgând concluzia că „Proust este yoga ei”.

În coaforul doamnei Habib, femeia care îl venerează pe Jacques Chirac și are nostalgia Parisului în care a locuit cândva, Clara dobândește reputația de cititoare de Proust, împărtășindu-și pasiunea pentru lectură cu alți clienți ai salonului, precum Claudie Hansen, șoferița autobuzului școlar, care încearcă să învingă „dezacordul dintre cele două sexe ale ei”. Pentru Claudie, „Swann”  a fost salvatoare, cartea făcând-o să nu se mai simtă singură, vindecând-o de angoasa unei vieți trăite chinuitor: „Am deschis cartea într-o dimineață, o frumoasă dimineață de toamnă în parcul spitalului, și a fost o încântare. Totul mi-a vorbit imediat. Acea delicatețe, acel simț al frumosului. Acel om pe care fragilitatea sa l-a forțat să trăiască în izolare, care a dedicat pagini întregi momentelor când adormea sau descrierii unui tufiș de păducel. El avea la fel de puțin loc în lume ca și mine. Nu mai eram singură. Eram salvată.”

Discuțiile dintre Claudie și Clara se pot constitui în minitratate sui-generis (explicate pe înțelesul vulgului pentru care Proust este un „somnifer instantaneu” ) despre frumusețea cărților scriitorului francez și despre trăsăturile care definesc operele „mari”:

„- «În căutarea timpului pierdut» este o carte foarte organică. Vorbește mult despre corp, despre piele. Proust descrie hainele cu atâta precizie că ne simțim corpurile de dedesubt. Corpuri muncite de dorință. De aceea personajele lui au adesea obrajii roșii.[…]

-Așa se întâmplă cu o carte mare. Simțim adesea nevoia să ne întoarcem. Fără îndoială, pentru a fi siguri că nu am ratat nimic. În orice caz, o să te bucuri de «Guermantes», e plin de scene de salon comice.„

De altfel, cartea este presărată cu fragmente din operele scriitorului francez, explicând prin vocea „coafezei care îl citește pe Proust”, într-o manieră originală, impactul secvențelor proustiene ultracunoscute asupra cititorului contemporan.

Metamorfoza Clarei într-o „proustiană” se produce pe fundalul veștii că JB o părăsește, ea gândindu-se doar că el ar fi putut aștepta seara pentru a face marele anunț, pentru că „nu va putea citi «Guermantes» acum”. Clara ascunde suferința plecării iubitului, revelația lui Claudie că tânăra are voce precum parfumul de păducel și că ar trebui să-l citească și altora pe Proust încheie partea a doua a romanului și deschide o altă etapă în viața personajului principal. Astfel, Clara ajunge să reînvie o ocupație a tinerelor educate, din secolele trecute, care citeau cu voce tare în saloanele din înalta societate, făcând același lucru în casa doamnei Renaud, dar și la un festival stradal. Este încurajată de către cei apropiați în proiectul inedit al lecturilor publice din cărțile lui Proust, Patrick concepându-i un afiș care promovează evenimentul, doamna Habib învoind-o de la serviciu.

Printre cei prezenți la festivalul de stradă, dansatori de breakdance, saltimbanci, cântăreți, actori ai unor spectacole de tip performance, lecturile publice realizate de Clara par sortite eșecului, la primele întâlniri neparticipând nimeni, apoi reușind să găsească adepți, grație sfaturilor unor  tineri artiști. Lecturile îi provoacă tinerei momente de fericire, aducând împreună angajații salonului de coafură, care percep evenimentul drept unul ieșit din comun, de sărbătoare: „Și mai târziu, acest dar,  această recompensă, când […] îi recunoaște pe doamna Habib, Nolween și Patrick. Jacqueline, la fel de elegantă de parcă ar fi asistat la o ceremonie de acordare a Legiunii de Onoare la Elysee, Patrick, într-un tricou negru […], Nolween, făcându-i semn cu mâna. O cuprinde o emoție, pe care o ține la distanță în timp ce citește. ”

Epilogul subintitulat „Va trebui să-i spui” transmite în cinci pagini mesajul acestui roman care devine o „poveste moralizatoare” pe Clara o lasă moștenire fiicei sale. La sfârșitul cărții generațiile se întâlnesc, Nolween continuă tradiția salonului de coafură al doamnei Habib, Isabella, alături de mama sa, Clara, vizitează locurile din trecutul acesteia când a înțeles că trebuie să își dedice viața operelor literare  pentru a le face auzite.

Dincolo de toate caracterizările aduse romanului Clara citește Proust de Stéphane Carlier, majoritatea privitoare la omagiul adus scriitorului Marcel Proust și literaturii, în general, mi se pare necesar a evidenția că acest volum este o pledoarie în favoarea lecturii, susținând beneficiile cititului și prezentând într-o formă inedită tipuri diferite de lecturi și de lectori.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare – volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025