Mi-a atras atenția de curând o carte cu un titlu de slogan publicitar, Totul va fi perfect, scrisă de un autor faimos italian, Lorenzo Marone. Romanul a apărut anul acesta la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, fiind tradus în limba română de Gabriela Lungu.

Scriitorul Lorenzo Marone se apropie de vârsta semicentenară, trăiește în Napoli, orașul în care s-a născut, și se definește pe rețelele sociale drept un „Tată și scriitor cu normă întreagă”. Este un intelectual al cetății, promovând principiile democratice, apărând, spre exemplu, drepturile celor care suferă de boli mintale, semnând petiții online, acordând interviuri despre probleme ale societății actuale. Romanele sale sunt traduse în douăzeci de limbi, „Tentația de a fi fericit” a fost ecranizat în 2017, acțiunea acestora petrecându-se în Napoli, scriitorul explorând medii sociale și etape existențiale diferite. În prezent, își promovează cel mai recent roman, ”Le madri non dormono mai” și anunță apariția volumului ”Sono tornato per te” în 31 octombrie.

Totul va fi perfect este primul roman în care acțiunea se petrece în alt spațiu decât orașul Napoli, deși are tangențe și cu acesta. Astfel, insula Procida devine o veritabilă Arcadia, un tărâm ideal pentru octogenarul Libero Scotto, fost comandant de nave, dar și pentru fiul acestuia, Andrea, fotograf de modă. Obsesia pentru fericire, relațiile interumane, traumele generaționale străbat volumele autorului italian, mai cu seamă cel analizat, cartea propunând, pe durata a numai două zile de parcurs diegetic, un balans între prezent și trecut, o analiză lucidă asupra relației dintre un tată muribund și un fiu imatur.

Dedicația adresată de scriitor fiului său, cele două mottouri care vorbesc despre conștiința inevitabilei pierderi a frumuseții și a vieții prezintă romanul drept unul sentimental, scris poetic. Simetria cărții este dată de existența la început și final a unui decalog pe care personajul principal al cărții, Andrea, trebuie să-l respecte, cât timp va avea grijă de tatăl său. Marina, sora mai mică a lui Andrea, autoarea decalogului, este cea care avea grijă de Libero Scotto, dar a fost nevoită să apeleze la ajutorul fratern pentru a putea pleca, alături de soț și de cele două fiice, la socrul său, bolnav și acesta. Această călătorie de două zile va schimba viețile tuturor personajelor cărții, fiind doar un pretext narativ de a declanșa poveștile de viață ale acestora.

Ultima pagină a romanului conține o listă de reguli golită de formă și de sens, cea de-a zecea fiind singura scrisă și reinterpretată, ca o concluzie/teză la sfârșitul istoriilor personale ficționale: „Perfecțiunea e o clipă care nu ține cont de reguli.”

Cartea este alcătuită din 36 de capitole, dintre care șase poartă numele de „Colaj”, acestea din urmă fiind niște consemnări lirice, reflecții pline de luciditate ale unui matur care descoperă sensuri noi unor imagini, amintiri, oameni prezenți într-o viață trecută:

„Iată, da, aceasta e definiția corectă: chipul mamei era unul delicat, cum nu mai erau altele pe insulă.

Sau în viața mea.”

Compoziția cărții, pendularea între prezent și trecut, amintirile lui Andrea (inserate în interiorul capitolelor, scrise cu alte caractere), eforturile conștiente de a recupera sau de a înțelege anumite informații, evenimente, experiențe, ca și existența autonomă a fiecărui capitol salvează cartea de posibila interpretare de scriitură șablonardă, de literatură de consum.

Întoarcerea tatălui și a fiului în Procida este pentru bătrânul om al mării ultima călătorie, iar pentru Andrea împăcarea cu sine și vindecarea suferințelor din copilărie. Devenit părinte al propriului tată, așa cum afirmă și autorul, personajul central al cărții, pendulează între dureroasa condamnare a fostului comandant, învinovățirea proprie și idealizarea mamei, Delphine, ființa fragilă, dispărută mult prea devreme. Plecările dese, pe mare, din tinerețe, ale tatălui autoritar, eforturile de adaptare ale mamei belgiene la noi tradiții, depresia acesteia, relația rece dintre părinți lasă urme adânci în psihicul anxios al Marinei și al lui Andrea.

Andrea, fiind la 40 de ani un fotograf de modă, deși prefera domeniul artei, respingându-și iubita care se gândea la căsătorie, nu este copia tatălui său, deși în ultimele conversații ale celor doi, comandantul îi mărturisește aprecierea, iar o veche prietenă din Procida îi întărește natura specială a relației dintre cei doi bărbați: „[…] tu ești ceea ce el n-a fost niciodată. Și tatăl tău știe asta. El vede în tine acel spirit pe care el n-a avut niciodată capacitatea de a-l etala, apropierea cu dezinvoltură de viață pe care el n-o are, o profundă lejeritate pe care ți-ar di dorit-o. […]

– Cred că tu ai devenit ceea ce el voia să devină. Oglinda în care era obligat să se uite în fiecare dimineață, cu care să se confrunte. Ați avut nevoie unul de celălalt, de deosebirile voastre, el ca să meargă înainte, tu ca să crești liber.”

Andrea rememorează și prima iubire pentru Ondina, de la vârsta de 12 ani. Descrierile senzoriale, dar și cinematografice ale descoperirii iubirii au fiori din filme precum „Malena” sau „Cinema Paradiso”. Întâlnirea dintre cei doi de la maturitate se desfășoară cumva previzibil, atribuindu-i-se noi sensuri precum căință, regret, dar și împlinire a ființei. Lirismul concupiscenței salvează povestea de iubire: „Dacă ar trebui să spun ce mă fascinează la Ondina, e tocmai pielea, acest organ senzorial care ne protejează și-i împiedică pe alții să vadă în interiorul nostru. A ei pare de mătase când o vezi, atât de perfectă, lipsită de cute, negi sau imperfecțiuni, nicio cicatrice, arsură, tatuaj sau piercing, doar un covor lung și moale, o plajă ondulată plină de nimic, unde e și mai ușor să te pierzi.”

Pledoaria pentru aprecierea momentelor de frumusețe plenară și pentru valorificarea clipelor de fericire autentică este în acord cu mottourile cărții și reprezintă chintesența mesajului acestei opere literare: „[…]m-am simțit cuprins de o mulțumire neașteptată și am zâmbit, pentru că era unul din momentele acelea fericite, perfecte, în care totul pare a fi la locul potrivit, momente care au loc rareori și de care nu întotdeauna oamenii își dau seama. […] știam să descopăr frumusețea, să o prind cu un clic, ca să n-o las să-mi scape[…]”

Deși titlul „Totul va fi perfect” pare a fi în răspăr cu ce trăiesc personajele cărții, mesajul optimist transpare, pentru că iubirea este încă salvatoare, Andrea înțelegând după o viață întreagă că nu are nicio vină pentru copilăria sa: „Nimeni nu e vinovat pentru copilăria pe care a avut-o. Suntem cu toții fără păcat. Să începem să înțelegem asta, să ne spunem asta, și vom avea bune posibilități să ne salvăm.”

Un farmec aparte au personaje precum infirmiera româncă Gina, portretizat în note caricaturale, comice și ironice („Văd o femeie îndesată, cu pielea albă ca a cadavrelor și părul de o culoare incertă, un gălbui stins care duce cu gândul la bilă. Draga de Gina. Și eu care-mi imaginasem o schimbare de situație a sfârșitului de săptămână, petrecut în compania unei prăjini e femeie cu părul negru și pielea de culoarea abanosului, o gitană veselă și zâmbitoare, aterizată în casa Scotto ca să-mi aline neliniștile[…]Gina e cam de aceeași vârstă cu mine, dar arată ca de șaizeci de ani, are privirea întunecată, mâinile încrucișate pe pieptul robust și buzele de parc-ar fi lipite cu adeziv Vinavil.”) sau câinele Augusto, cu o personalitate puternică, cu accese de furie, dar și afecțiune pentru Andrea („Numele pe care-l poartă oglindește întreaga sa autoritate și uneori, ca să nu am parte de pedepse grele, îl salut cu «Ave, Imperator Augustus», ridicând mâna. De fapt, e mai mult decât rău, e de-a dreptul nebun, are niște rotițe stricate, iată de ce, cu ceva vreme în urmă mi-a venit spontan să-i spun Câine Zălud Tannen, poreclă dată strămoșului lui Biff Tannen în trilogia Înapoi în viitor. ”).

Ultimele pagini ale cărții conțin trei capitole în care acțiunea se petrece „Cinci luni mai târziu” și descriu noua viață a lui Andrea. El va duce mai departe valorile tatălui, va păstra moștenirea familiei, se va dedica pasiunii pentru fotografia artistică și va face din casa din Procida (ea însăși un personaj) un topos al iubirii și al unui viitor plin de încredere.

Sunt neprețuite paginile care descriu frumusețea mării, răsăriturile și apusurile din insulele Procida, Vivara, poezia porturilor, cu muzica cicadelor și energia specifică: „Și așa trecând pe lângă vii și livezi, cu bâzâitul triciclului care acoperă ultimul țârâit al greierilor înainte de a se lăsa seara, ajungem aproape de insulița de la Vivara, cu plaja ei de pietricele și scoici ascunsă în spatele stâncilor, și acolo mi se pare că sunt cu adevărat acasă, că simt din nou vechea senzație a întoarcerii, a ancorării, seara, exact la ora asta, cu soarele la apus și vântul care sufla pentru ultima oară, și apoi se oprea, și totul devenea nemișcat, până și sunetele păreau să se stingă o vreme, greierii se opreau din cântat ca să te oblige să-ți privești, să-ți asculți insula, să te îndrăgostești din nou și pentru totdeauna de ea.”

prof. LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării „De libris- recenzii și cronici literare-”, editura Metamorfosi, 2024