„Un secol de la sinuciderea lui Urmuz, prin împușcare în cap la Șosea.

De ce? De ce nene Mitică?

Dar nenea Mitică, cuminte, n-a vrut să răspundă…

Mă întreb cum l-am fi văzut azi dacă din lada lui cu manuscrise ar fi fost salvată cea mai mare parte a „operei”: compozițiile muzicale (mult mai numeroase decît ciornele literare), din care au ajuns pînă la noi doar cîteva portative cît se poate de „clasice”, și sutele de cugetări nu prea corecte politic, din care au fost păstrate și editate doar cîteva.

Idealul său artistic a fost muzical; posteritatea a făcut însă ca simfoniile și sonatele să i se piardă fără urmă. Am rămas cu cele cîteva zeci de „pagini bizare”, echivalentul unei biblioteci „împachetate în cearșafuri ude”, purtînd în ele „germenii literaturii viitorului”…

Ca autor public, și-a aparținut extrem de puțin. Dacă nu era Arghezi, care i-a dat și pseudonimul, cel mai probabil n-ar fi publicat nimic, niciodată. Noroc cu el și cu admiratorii din lumea teatrului, care au făcut spectacol din viața și opera lui. Iar dacă ar fi, prin miracol, resuscitat și ar vedea de ce receptare a avut parte după moarte, cred că ar fugi mai ceva decît eroul său Stamate, pedalînd de nebun la căruciorul cu rotile pentru a se pierde în «infinitul mic.»” PAUL CERNAT