Veronica D. Niculescu este scriitoare și traducătoare. Din activitatea sa literară am fost interesată cu precădere de cele două cărți de dialoguri cu Emil Brumaru, mi-a plăcut jurnalul atipic, scris în ciuda pandemiei, „Pescărușul de la geam”, am admirat sensibilitatea și grația cu care descrie o lume sumbră în „Toți copiii librăresei”, roman despre care am scris o cronică în 2020. Postările sale din online sunt scrise cu aceeași emoție, pledând ca și în literatura sa pentru salvarea prin frumos, crezând în puterea oamenilor de a rezista, prin această virtute. Îmi aduc aminte cu plăcere că am vorbit acum doi ani despre „Toți copiii librăresei” cu o clasă de-a IX-a și, prezentându-le informații despre autoare, vizionând un interviu cu aceasta, Alexandra a exclamat : „Ce frumoasă e!” De atunci, în orele în care vorbeam despre Veronica D. Niculescu o identificam drept „scriitoarea frumoasă”. Bineînțeles că adolescentele au rezonat la tristețea poveștii Silviei Albu, dar au remarcat sensibilitatea și natura aparte a acestei autoare contemporane. Revăzând arhiva de pe Google Classroom cu temele elevilor, am regăsit comentariul Casianei despre secvența „Copiii văd totul printr-o lentilă nespus de curată”: „relevă admirația femeii pentru modul în care văd copiii lumea, fiind sinceri și inocenți și înțelegând mult mai multe decât cred adulții.” Inocența, sinceritatea copiilor, de a vedea lucrurile care maturilor le scapă sunt valori cu care ne întâlnim și în cea mai recentă operă a autoarei, roman despre frumusețea și amarul tuturor vârstelor omului.

Quilt, cea mai nouă carte a scriitoarei Veronicăi D. Niculescu, a apărut în 2023, a avut lansări la târguri de carte („Bookfest”, „Gaudeamus”) şi se află pe lista celor mai vândute titluri ale Editurii Polirom. Volumul, subintitulat „25 de povestiri cu animale și oameni”, prezentat de scriitorul Cristian Teodorescu drept „niște bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate” este considerat de autoare „o carte problematică pentru că ea pune degetul pe tot felul de răni”. Fiind cel mai consistent volum de povestiri al autoarei, având peste patru sute de mii de semne, cu proze adunate în ultimii șapte ani, Quilt este o carte despre copii, dar nu pentru copii, dar și despre suferință, boală, moarte, vulnerabilitate, ca și despre natura regeneratoare.

Nota autoarei, „Din petice colorate” explică semnificațiile originalului titlu al celui mai recent volum al Veronicăi D. Niculescu , caracterul de „pătură narativă”, cu „piese” colorate, „de istorie personală”, așezate într-un crescendo, din perioade diferite (așa cum arată și datarea acestora), dar având coerență și unitate stilistică. Narativul quilt (cuvânt care nu există în DEX, quiltul original, istoric fiind intraductibil) este construit din trei părți: Față, Miez, Spate. Povestirile din începutul volumului sunt de intensități variate, cu tehnici narative diferite, partea de mijloc adună proze din pandemie, despre amărăciunea vieții, dar și despre lumina salvatoare a existenței, scriitoarea considerând că ce se întâmplă în această parte a cărții „nu are legătură cu anii ăștia, ci cu anii mei, nu de scriitor sau de autor, ci de om.” Finalul Quiltului conține proze recente, intime, autobiografice.

Una dintre povestirile preferate ale autoarei este „Charlie” „care urmăreşte declanşarea violenţei şi diseminarea ei ca o predare de ştafetă la maraton: cuplul care se ceartă pe tema vaccinului îi transmite tensiunea copilului, care la rândul lui, o transferă unui câine husky pe care-l loveşte fără motiv, acesta din urmă o pasează unui teckel pe care-l atacă, şi până şi micul patruped, altfel blând din fire, devine agresor, căci asaltează un pui de lup.”(Mirela Nagâț) Scriitoarea explică geneza acestei proze, de la o caricatură care propagă violența, punctul de plecare fiind finalul povestirii, imaginea patrupedului blând care devine violent, aparent, fără motiv. Astfel, povestirea atrage atenția asupra mecanismelor violenței latente, cum răul ajunge să facă parte din viața unor oameni și animale, altădată, bune. Tensiunile dintre Cristi și Magdalena Soare, ea, susținătoare a vaccinului notoriu, el, „negaționist”, culminează după un an de frustrări pandemice, limbajul nonverbal, dialogurile insinuante, reproșurile directe generând scene dramatizate, redate veridic. Privirea naratorului urmărește în detaliu drumul copilului Tudor către magazinul de cartier, gesturile nervoase, agitația cenzurată și reacțiile inexplicabile ale acestuia. Resorturile comportamentului juvenil de a lovi un lup argintiu au în povestire sugestia întâlnirii cu ascunzișurile subconștientului, dezlegate de patruped: „părea să înțeleagă așa de bine niște lucruri despre care el n-avea niciun chef să vorbească, niciodată, cu nimeni, încât s-a pomenit întinzând un picior și trosnindu-l din mers.” Scriitoarea surprinde apoi agresivitatea din lumea animalelor, oameni și necuvântătoare laolaltă fiind bântuite de stafiile răului. Proza se încheie cu uimirea stăpânei lui Charlie, teckelul maroniu, învățătoarea Irina Alexandrescu, tânguindu-se după atacul canin asupra unui „lupișor plăpând”, invitând cititorul să reflecteze la pervertirea sufletelor, sub impactul realităților terifiante:

„-Tu ești un câine blând, Charlie! O, Charlie!…”

Două „ povestiri-pereche”, „Se poate trăi fără asta” și „I lost my sense of smell ( sau Alții n-au avut atâta noroc)”, scrise în 2019, sunt vizionare, descriu realități care vor face parte din cotidianul terifiant al pandemiei, atrag atenția că afecțiunea cu pricina nu este singura boală a omului, că disfuncțiile olfactive nu sunt un simptom irefutabil al infectării cu virusul ultracunoscut. Prima proză evocă prietenia dintre două femei, întâlnirea lor în București, narată din perspectiva Oanei, personaj care se rătăcise de ea însăși, divorțase și avea o poveste amoroasă complicată. Naratoarea, fiind îngrozită de perspectiva singurătății, caută răspunsuri în comunicarea cu spiritul bunicului, intermediată de o femeie cu puteri speciale, la care venise în capitală. Renunțând la multe, printre care și scrisul, pentru David, ar fi dorit să își facă un blog, să găsească răspunsuri legate de viitorul ei. Pe lângă problemele sufletului uman care este radiografiat, pe parcursul întregului volum, din multiple perspective, regăsesc în această proză o critică la adresa societății românești, o analiză a unui mediu social, reprezentat de presă, în general, de jurnalismul cultural, în special. Florentina, prietena Oanei, care abandonase presa scrisă pentru online, rostește o diatribă împotriva deprofesionalizării acestei bresle:

„ – Nici nu înțeleg de ce scriu oamenii ăia, de fapt, despre cărți, dacă să citească nu le place. Răsfoiesc, citesc în diagonală, vânează citate, scriu de parcă abia așteaptă să scape de cărți. Le primesc în teancuri și le dau deoparte în teancuri. Sunt sigură că, dacă cumva le citesc, stau cu ochii întruna pe câte pagini mai au de citit, nu savurează nici o nuanță, nu zăbovesc, nu sapă și nu cad pe gânduri între rânduri, ei nu pierd vremea, nu-i așa?, vor doar să bifeze, să scape… […] Mai are cineva insomnii pentru o literă lipsă într-un titlu? Se zvârcolește careva, plin de vinovăție, că a apărut un a în loc de ă? Urlă vreun director undeva că-ntr-un reportaj despre un sinucigaș, într-o amărâtă de pagină de fapt divers, au apărut anacolut după anacolut? Le mai zice cineva începătorilor, în prima săptămână de lucru, să se țină pe ei înșiși deoparte, dacă scriu despre o expoziție de artă, despre un concert rock, despre morții din spital, despre secetă, curs valutar sau impozite, despre o carte?”

În „I lost my sense of smell ( sau Alții n-au avut atâta noroc)”, Florentina devine eroina acestei proze, femeia care și-a pierdut pe lângă simțul olfactiv, un soț, și se confruntă cu neputința în fața atacului cerebral grav al tatălui său. Privirea asupra bolii tatălui este una duioasă, suavă, presărată chiar cu elemente comice. Secvențele despre tatăl care cade într-o groapă făcută pentru a planta un copac și rămâne „ca un gândac, cu toate picioarele-n sus”, apoi repetă scena prăbușirii într-un fotoliu delabrat, fiica improvizând un postament pentru picioare dintr-un DEX, fac parte din anecdotica vulnerabilităților umane și aduc în prezent conceptul de ironie a sorții. Scriitoarea continuă astfel prezentarea resorturilor profunde care provoacă agresivitatea umană, provocate de boală. Bătrânul se agață de viață, încearcă să-și strângă de gât soția în somn, se căinează și trăiește revelația firii sale păcătoase. În ultima parte a povestirii, condiția Florentinei de fiică trece în plan secund și iese la suprafață cea de femeie singură, care încearcă să păstreze memoria olfactivă a soțului.

O incursiune în mediul social al celor care muncesc de acasă o oferă proza „Trestie, papură”. Povestea Sofiei, arhitecta care, alături de soțul său, practică telemunca, descrie rutina unui cuplu, peste care se așază insidios nemulțumirea, incomunicarea, „ca un praf invizibil, îngroșând ca o melasă aerul ”. Singurătatea în doi, insatisfacția unor vieți care din afară par fericite, sunt prezente și în viața unei alte femei, Tatiana, o fostă prietenă a naratoarei, pe care aceasta o întâlnește în parcul Bordei, în plimbările sale salvatoare. Admirând păsările, „binefacerile” absenței omului din parcuri, în care se năștea un nou ecosistem, Sofia se regăsește în revelația fostei sale prietene, legate de solitudine: „M-am auzit întrebând: «Doamne, cum de-am ajuns eu atât de singură?»” Finalul imprevizibil al povestirii, în care Tatiana își găsește bărbatul „pe lângă debarcaderul abandonat, pe alea betonată”, bucurându-se de compania prietenilor săi, și începe să îl lovească cu o scândură desprinsă dintr-un gard, simbolizează o formă de eliberare, de exprimare a furiei și a frustrărilor:

„-Singură! Singură! zicea. Și ți-am spus… de câte ori nu ți-am spus… că eu așa nu mai pot… nu mai pot… nu mai pot să trăiesc.”

A doua proză a volumului, „Cum era să-și piardă mințile Cami-cămila tocmai când și-a găsit libertatea”, narată obiectiv, de către un narator care își asumă și rolul de interpretare, spune povestea unui dromader care, poposind cu circul Bul-Bul, la Sibiu, Capitală Culturală Europeană, trăiește o dramă de ordin „profesional”, observând că publicul nu se mai entuziasmează la apariția sa. Maimuța Roselia îi oferă o posibilă explicație, legată de receptarea nefericită a prestației din arena circului, a lui Cami- cămila: „dacă nu ești agresiv, dacă nu ești pus pe giumbușlucuri extreme, dacă nu stai în cap, ești un nimic! Nu te vede nimeni. Ești invizibil! Tu m-auzi? Invizibil! ” Drama cămilei devine una „existențială”, căci caravana și cortul circului dispar și Cami-cămila rămâne singură în scuarul verde, împrejmuit de mașini, blocuri, cu magazine și alte clădiri. Sperând în zadar că circul se va întoarce după ea, devine observatoarea propriei condiții de ființă invizibilă și anonimă, încercând să se adapteze la noul mediu de viață. Îndrăgostiți, bunici, oameni care stau pe bănci sau privesc artificiile de pe cerul orașului nu au ochi să-i observe privirea înlăcrimată și nici urechi să-i audă mugetul îndurerat al cămilei Cami. Finalul povestirii poate fi interpretat drept optimist, pentru că o fetiță este cea care observă în sfârșit uriașul animal, tocmai atunci când acesta începuse să-și dorească să rămână invizibil. Dincolo de povestea scrisă meșteșugit, cu elemente lirice, există un substrat alegoric, care poate atribui personajului animalier conotațiile unui om marginalizat, ignorat, pierdut din vedere în oceanul de indiferență și individualism, pentru că este diferit, nu respectă comandamentele epocii. Interesant este cronotopul acestei povestiri alegorice care poate atrage atenția asupra globalizării și pierderii tradiției. De asemenea, se poate descoperi la nivelul acestei povestiri și un mesaj legat de pervertirea simțului estetic al publicului.

Proza „Pedeapsa” prezintă scene aparent banale din viața unei familii, în care fetița de unsprezece ani, Crinuța, este un personaj reflector care ne ajută să cunoaștem din interior o zi „pe dos. Azi tata o să stea acasă și mama o să plece. Așa ceva se întâmplă rar pe la ei. Domnul Anton Murg e inginer la uzina Dacia, pleacă în zori, revine târziu, doamna Ecaterina e casnică.” Prin ochii fetei este perceput sinestezic „concertul matinal” al părinților, dorința mamei de a-i prelungi copilului somnul ultimelor zile de vacanță, gestul tatălui de a-și „potoli” pijamaua care „se mai ține de feste”. Crinuța privește pudibond anatomia corpului „de o sută de kilograme, acoperit de cea mai albă piele cu putință” al mamei, analizează lucid vârstele adevărate ale părinților ei, tatăl fiind mai bătrân cu paisprezece ani decât Ecaterina: „Vârstele înaintează una spre cealaltă, uită unde să se oprească și, până să bage careva de seamă, se inversează. El, cu soția tânără, devine cel tânăr. Ea, cu un soț mult mai bătrân, îmbătrânește devreme, ireversibil și trist. Ăștia sunt mama și tata.” Copilul observă sonor instalarea paroxistică a furiei, din strigătele tatălui care, făcând baie, ca și cum s-ar pregăti de nuntă, a uitat de săpun, cerând ajutor fiicei sale, iar aceasta nu-i răspunde. Ea nu-și înțelege propriul comportament. Își privește chipul în oglindirea marginii lăcuite a patului și își dezvelește dinții, ca o fiară. Tatăl și fiica sunt pe rând, interșanjabil, victimă și agresor, violența verbală culminând în țipetele părintelui, fiica arătând indiferență, ascunzându-se în tăcere ca într-o vizuină. Venirea acasă a mamei pune capăt unui posibil joc de-a șoarecele și pisica, astfel, părinții se întorc la dialogurile lor binevoitoare, copilul intră în „bezna de sub pătură”, unde o găsisem și la începutul povestirii. Simetria este inversă, visul dulce al dimineții se transformă în coșmarul real din care fetița Crinuța ar vrea să fugă. Ambiguitatea titlului acestei povestiri este probabil voită: a cui e pedeapsa, cine e cel pedepsit: tatăl sau fiica?

Impresionante sunt secvențele din viețile unor eroine ale cărții (în povestiri precum „V-ul”, „Muzica”, „Șarpele din dulap”, „Sfârșitul”) care traversează episoade vecine cu moartea, referințele la depresie, anxietate, sinucidere fiind subtil puse în pagină. Dialogurile a două femei care își analizează felul în care se raportează la propria imagine, naratoarea povestirii „Sfârșitul” văzând la ea doar urâțenia fizică, „monstruozitatea”, deschid noi teme de dezbatere, emoționantă fiind descrierea finalului vieții vedetei M.M.: „Se apropie cu camera aia mică de filmat într-o mână și, privindu-se în oglinda de pe perete, într-o tăcere deplină, ridică cealaltă mână și o flutură ușor, de adio. Dar gestul e unul frânt, întrerupt: mâna se duce la gură, a groază. Și M.M. rămâne așa un timp, privindu-se împietrită, pe lângă camera de filmare, de parcă ar fi văzut o arătare.” (Inițialele numelor vedetei pot fi ușor decriptate, iar ultimul film cu vedeta poate fi găsit în online.) Viața și ficțiunea se împletesc în prozele Veronicăi D. Niculescu delicat și empatic.

„Fericirea ta”, textul de la pagina 138, poate fi privit ca un poem în proză despre fețele beatitudinii, în relație cu prietenia, despre căutările și contradicțiile vieții: „Ah, chiar eram fericită. Dar ea s-a uitat în altă parte și a zis, scuturându-și coama sănătoasă în lumina înserării: «Ehei, eu sunt acum mult, mult mai fericită, sunt atât de fericită, încât fericirea ta prăpădită nu mă face deloc fericită» Iar asta m-a făcut nefericită. Poate că așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită.” Povestirea aceasta este o replică la valorizarea pe scară largă a fericirii în societatea contemporană și a modului în care omul caută validare doar în relație cu această stare extrem de volatilă.

Volumul de povestiri cel mai recent al Veronicăi D. Niculescu este profund prin temele abordate, este frumos ca un tablou impresionist, cu nuanțe vibrante, lumini și umbre ale vieții. Fiecare se poate oglindi în aceste proze, construindu-și o punte între realitate și imaginație, Quilt devenind o invitație la reflecție și introspecție. Personajele, aduse la viață cu măiestrie, devin reflexii ale propriilor neîmpliniri și triumfuri: „câtă fericire, tot atâta tristețe.”

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării „De libris- recenzii și cronici literare-”, editura Metamorfosi, 2023