O carte pentru și despre adolescenți, Heaven de Mieko Kawakami, a fost propusă pentru discuții în cadrul Cercului nostru de lectură. Literatura japoneză (nu numai manga) este apreciată de publicul tânăr, iar Heaven este citită mai ales pentru că are un limbaj accesibil, este un roman de întindere mică, tratează o problematică de interes astăzi: bullyingul, prietenia, relația părinți-copii, școala etc.

Se găsesc multe informații în online despre biografia și opera lui Mieko Kawakami. Contul de Instagram, interviurile și recenziile postate pe YouTube vorbesc despre notorietatea sa, despre faptul că opera sa este tradusă în peste 30 de limbi, scriitoarea nevorbind decât japoneza în aparițiile sale publice. Autoarea este născută în 1976, în Osaka, și trăiește în prezent în Tokyo. Și-a făcut debutul literar ca poetă și a publicat primul său roman „My Ego, My Teeth, and the World”, în 2007. (Wikipedia spune că Mieko Kawakami a lucrat ca ospătăriță și vânzătoare într-o librărie, înainte de a-și începe cariera muzicală. A lansat trei albume, dar și-a încheiat cariera muzicală în 2006, pentru a se concentra pe scris.) A primit premii prestigioase (Premiul Akutagawa, Premiul Tanizaki, Premiul Murasaki Shikibu) care i-au adus recunoașterea în lumea literară japoneză și internațională.

Un aspect de interes în legătură cu activitatea literară a scriitoarei Mieko Kawakami vizează interviurile pe care aceasta i le-a luat prozatorului Haruki Murakami. Realizând o critică feministă romanelor lui Murakami, autoarea romanului Heaven a analizat influența pe care prozatorul japonez a avut-o asupra ficțiunii sale. Cei doi scriitori au petrecut șaisprezece ore împreună, în patru ocazii diferite, în Tokyo, rezultând cartea „The Owl Spreads Its Wings with the Falling of the Dusk”, publicată în limba japoneză, în 2017. Mieko Kawakami consideră că personajele masculine din prozele lui Haruki Murakkami își duc luptele în mod inconștient, în interior, lăsând femeile să se lupte în lumea reală. Femeile declanșează o metamorfoză în bărbați, fiind un fel de oracol, de mesageri ai destinului. Însă, această luptă interioară este prezentă la ambii eroi ficționali ai romanului Heaven, indiferent de gen, personajele făcând corp comun pentru o perioadă, în încercarea de a rezista agresiunilor, umilințelor.

Romanul Heaven, apărut la noi în 2022, la editura Litera, în traducerea Iolandei Prodan, spune povestea unei prietenii unice, născute din suferință, între doi adolescenți. Personajul-narator, un băiat de 14 ani, primește în secret bilete și scrisori de la colega de clasă, Kojima, ea fiind cea care îl alege pentru a fi prieteni. El nu are un nume, i se spune „Chiorul” din cauza strabismului, a primit o „mamă nouă” la șase ani, alături de care își petrece majoritatea timpului, relația lor fiind rece, tatăl biologic alegând să se dedice serviciului. Strabismul nu este doar o afecțiune cu care eroul cărții se confruntă din copilărie, ci și o metaforă a incapacității de „a vedea” soluțiile ieșirii din starea sa de perpetuă victimă a bullyingului:

„Sufăr de strabism.

Ochiul meu drept se chinuie să vadă măcar o parte din ceea ce ochiul stâng poate vedea cu ușurință. Pentru că totul are pentru mine o dublură încețoșată, nimic din ce văd nu are profunzime. E un chin să ating lucrurile, chiar și atunci când sunt în fața mea. […]

Cea mai mare problemă a mea era strabismul.

Puteam să termin școala și să schimb mediul, dar atât timp cât aveam defectul acela de vedere, nu eram îndreptățit să sper că se va petrece vreo schimbare substanțială în viața mea.”

Kojima, adolescenta care se confruntă cu divorțul părinților, trăind alături de o mamă care și-a ales un partener bogat, alege să facă din propria murdărie, un manifest -doar de ea știut- al iubirii pentru un tată sărac:

„ Eu mă murdăresc dinadins, doar ca să fiu mai aproape de tata, ca să nu-l uit. E ceva ce nimeni nu poate înțelege, numai eu. E un însemn că, undeva, tata poartă aceiași pantofi uzați și că eu am fost alături de el. Să fii murdar – și asta poate avea un sens. Dar ceilalți colegi nu vor putea niciodată să priceapă asta.”

În vreme ce atrocitățile pe care le suportă, el, din partea colegilor din gașca lui Ninomiya, ea, din partea fetelor din clasa în care învață, se dezlănțuie într-un crescendo pe care doar niște indivizi lipsiți de umanitate le-ar putea doar gândi, darămite pune în practică, cei doi adolescenți ajung să se cunoască, să își accepte vulnerabilitățile, să se încurajeze, să inventeze un vocabular personal pentru stări pe care le trăiesc („bocupamină”, „dopamină […] pe care o emani când ești cu adevărat bucuros de ceva”; „suferimină” cuvânt inventat „pentru atunci când suferi”; „singuramină” pentru atunci „când te simți singur”). Ei ajung să analizeze comportamentul propriilor agresori, considerând că umilindu-i și lovindu-i își descarcă frustrările. Kojima, conform unei filosofii personale, vede în vulnerabilitățile celor doi prieteni niște atuuri, declarându-i băiatului ceea ce nu i-a spus nimeni niciodată, că îi plac ochii lui: „ E dureros, știu, dar ochii tăi te-au făcut ceea ce ești acum. Acesta e însemnul tău. Asta e sigur. Și eu, ca să-mi pot proteja însemnele sufăr. Dacă nu le-am avea, totul ar fi fost diferit. Tocmai de asta am știut că te-aș înțelege mai bine decât oricine, că tu ai înțelege mai bine decât orice altcineva ce simt.”

Scriitoarea descrie detaliat, rece, fără accente lacrimogene, scenele de violență a căror victimă este personajul-narator. Autoarea, deși folosește un limbaj accesibil unui public tânăr, se dovedește cunoscătoare a psihologiei raporturilor agresor-agresat, urmărind la vedere felul în care se instaurează comportamentele dominante și modalitatea în care acțiunile victimei sunt paralizate de frica indusă. Caracterul intenționat, repetat și dezechilibrul de forțe sunt caracteristicile formelor de bullying prezent în roman. Naratorul trăiește iadul acestor agresiuni inimaginabile, devine observatorul propriilor umilințe:

„Tot ce am putut să fac a fost să deschid larg gura, să inspir și să expir. Îmi vedeam corpul însângerat urcând spre tavan, lipindu-se de barele metalice prinse ca într-un grilaj.

Eul de pe tavan s-a întors cu fața spre celălalt eu, întins pe podea, și abia atunci a început să coboare. Eram îmbrăcat în uniformă, aveam ochelarii pe nas, fața mi-era plină de sânge. Cu fiecare secundă, mă apropiam mai mult de mine.”

Singurele clipe de fericire, unicele momente în care naratorul ajunge în rai sunt reprezentate de întâlnirile cu Kojima, scrisorile acesteia și vizita la Muzeul de artă. Pentru că întâlnirile dintre cei doi proscriși trebuie să fie ferite de ochii celorlalți colegi, corespondența dintre ei devine o formă de eliberare, o modalitate de a se cunoaște mai bine, o cale de a da glas trăirilor și gândurilor celor mai ascunse. Deși scrisul este greu pentru ambii adolescenți, băiatul își exprimă dorința de cunoaștere, plăcerea de a citi. În vizita la Muzeul de artă, Kojima devine un ghid spiritual, asemenea Beatricei, promițându-i prietenului său că îi va arăta tabloul care îi place foarte mult și se numește Heaven:

„Heaven e un tablou cu doi îndrăgostiți care mănâncă o prăjitură, într-o cameră cu covor roșu și o masă. E atât de frumos! Și cel mai tare e că-și pot întinde gâtul cât de mult vor. Oriunde merg, indiferent ce fac, sunt mereu împreună, totdeauna. Împreună le e cel mai bine.”

În această cheie poate fi interpretat titlul romanului, ca un topos al fericirii, fără nicio legătură cu raiul biblic, un loc al descoperirii armoniei și libertății, după îndelungi suferințe. Arta ajunge să fie un substitut al realității, aceasta părând mai falsă decât lumea transfigurată artistic. Tabloul rămâne o promisiune, cei doi nu îl văd niciodată împreună, finalul cărții aducându-i eroului întâlnirea nemediată, pe cont propriu, cu frumusețea, lumea însăși părând un tablou minunat, reflectat prin ochii acum îndrăzneți, eliberați de fantomele trecutului traumatizant.

Mesajul acestei cărți este unul pozitiv, vibrant, personajul narator înțelege că trebuie să facă propriile alegeri. Întâlnirea providențială cu medicul care îi vindecă nu doar rănile fizice și îl încurajează că există o vindecare a problemelor sale medicale declanșează despărțirea de prietena sa, Kojima, care crede că băiatul o va părăsi, se va alături agresorilor, uitând de vechea sa condiție. Ea rostește un crez care exprimă fatalitatea în care întotdeauna oamenii slabi nu vor putea scăpa de condiția de victime: „Chiar dacă nouă ni s-ar întâmpla ceva, chiar dacă am muri și nu ar trebui să mai avem niciodată de-a face cu ei, ce-am pățit noi vor păți și alții, altundeva. Exact același lucru. Cei slabi vor fi mereu agresați și nu putem face nimic. Pentru că cei puternici nu dispar niciodată.”

Heaven este o carte destinată unui public tânăr care are ocazia să conștientizeze asupra pericolelor nevăzute ale bullyingului, povestea prieteniei dintre băiatul de 14 ani, cu strabism, și fata murdară, Kojima, fiind istoria luptei cu temerile, cu demonii lăuntrici. El se salvează, alegând să ceară ajutorul, strigându-și durerea și făcându-se văzut lumii, trăind cu nostalgia întâlnirii unei prietene unice. Cartea amintește de proza „Cum era să-și piardă mințile Cami-cămila tocmai când și-a găsit libertatea” scrisă de Veronica D. Niculescu, tratând în registre și limbaje diferite condiția anonimă, invizibilă a celor vulnerabili.

Heaven oferă o lecție despre puterea alegerilor personale, a acțiunii în fața violenței. În ciuda confruntării cu manifestările dure ale bullyingului, eroul neindividualizat prin nume descoperă că salvarea vine din interior, declanșând ajutorul semenilor. Cititorii sunt încurajați să-și găsească propria voce, să-și facă simțită prezența în lupta împotriva bullyingului, prietenia rămânând o valoare intrinsecă omului.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023