Cel mai recent roman al lui Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea (a treia sa operă de ficțiune) este o carte în care Povestea este personaj principal. Poveștile se cheamă unele pe altele, naratorii trăind un catharsis, istorisind, de fapt, niște întâmplări cu oameni mai buni sau mai răi, ca și viața.

Bogdan Creţu este un scriitor implicat în viața culturală, de apreciat fiind și activitatea sa de critic literar, intervențiile sale din timpul pandemiei despre literatura română postbelică propunând o interpretare actuală, o „recitire” a scrierilor din timpul comunismului. Este profesor doctor la Universitatea din Iaşi, redactor-şef al revistei „Timpul”. Născut în 1978, la Medgidia și copilărind în satul dobrogean Cobadin, s-a stabilit încă din perioada studenției la Iași, în prezent, locuind pe strada Marin Preda, privind cu admirație Dealul lui Dumnezeu în alergările sale, o pasiune care îmi amintește de Haruki Murakami, scriitor și maratonist. Este autorul a opt lucrări de critică literară, premiate, dar și apreciate de public (de exemplu,  Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, ediția a II-a, Editura Cartier, 2021 sau Nichita. Poetul ca și soldatul, Editura Polirom, 2022). Este prezent în studiouri de televiziune, dezvăluind carismatic latura sa umană (are un frate geamăn, este soț și tată), dar și activitatea profesională, participă la interesante lansări de carte, la întâlniri cu elevii ieșeni, cu cititorii și realizatorii vestitei reviste „Alecart” etc. Are pe rețelele sociale o activitate care inspiră mai ales generația tânără, promovând imaginea unui scriitor modern, observator lucid al lumii în care trăiește.

Romanul Mai puțin decât dragostea a apărut în 2023, la Editura Polirom, și a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus. Cartea a fost foarte bine primită, bucurându-se de cronici elogioase, fiind lăudată pe rețelele sociale chiar de scriitorul Mircea Cărtărescu: „un roman care mie mi-a plăcut mult, Mai puțin decât dragostea de Bogdan Crețu. Construcție solidă, clasică, problematică morală discutată cu finețe, poveste de dragoste emoționantă, toate ingredientele pentru o lectură foarte plăcută.”

Din laboratorul de creație al acestui volum, autorul a mărturisit că romanul a fost scris în aproximativ patru luni, neavând de la început în minte șlefuită povestea. Scriitorul a pornit la drum cu două personaje cărora le-a dat viață prin crearea unor tensiuni epice. Eroii săi au fost plasați la „capetele opuse ale istoriei, ale comunismului”, astfel încât totul să îi despartă: ea, fiică de torționar, el, fiul unui deținut politic, relația victimă-călău nefiind prezentată banal și simplist, ci nuanțat, ținând cont de profunzimile și complexitățile vieții.

Ca formulă de compoziție, scriitorul alege tehnica povestirii în ramă, această strategie narativă fiind anticipată de cel de-al doilea motto al cărții: „În clipita aceasta a povestirii sale, Șeherezada văzu zorii sclipind și se opri sfioasă”-„O mie și una de nopți”. Rama este reprezentată de întâlnirea dintre Maria și Vlad la Zănești, unde se desfășoară un maraton la care bărbatul, o celebritate în domeniu, participă în calitate de invitat, lăsându-se atras în capcana unei propuneri care îi va schimba viața. În apartamentul Mariei din București, cei doi încep să parcurgă în sens invers, prin poveste, drumul „șerpuit” al existenței lor, întorcându-se la începuturile „aventurii conștiinței” lor: „În viață și în cărți nu există drumuri drepte. Cine o ia pe scurtătură nu rezistă.” (De la „drumul” care introducea lectorii în universul ficțional al lui Rebreanu, la „drumul” lui Vlad care face un popas obligatoriu prin viața Mariei este o „distanță” intertextuală, e semnul că motivele și temele literare transcend epocile, este continua evoluție a creațiilor literare.) Povestea curge astfel pe două planuri temporale, planul trecutului ramificându-se complex, cei doi naratori principali spunând propriile povești eliberatoare, dar transformându-se și în mediatorii istorisirilor altora, purtători de cuvânt ai unor personaje care fac parte din harta relațională a protagoniștilor romanului: „Tu ai nevoie să asculți și să povestești. Măcar ca să-ți dai seama că povestea ta e o bucățică din alta mai mare, care, la rândul ei, e o verigă din alta și tot așa. Poate asta o să te-ajute să te-mpaci cu toate.”

Titlul cărţii lui Bogdan Creţu situează iubirea în vârful valorilor și experiențelor personajelor, interpretând romanul, în primul rând, ca unul de dragoste. De altfel, Mai puțin decât dragostea vorbește despre o iubire paradiziacă, trăită în 1988 și „concentrată în câteva luni de fericire”, și despre toată viața ulterioară (30 de ani) a lui Vlad maratonistul în care acesta a fugit nu de Sara, ci către Sara, marea și singura sa dragoste.

Povestea începută ca o istorie sentimentală, aparent, pentru Maria, naratarul de conjunctură, ajunge să se confunde cu anii în care îndrăgostiții cunosc fericirea, teroarea și privațiunile sistemului politic estompându-se, pentru că dictatura este „mai puțin decât dragostea”. Iubirea o face pe Sara „conștientă că lumea nu e atât de îngustă și de luminoasă pe cât o crezuse”, romanul transformându-se în unul politic, și despre „obsedantul deceniu”, replică la „Cel mai iubit dintre pământeni” scris de Marin Preda. Capitolul „Îngerul cu vână de bou” așază față în față lumea torționarilor din închisorile comuniste cu cea a deținuților politici, propunând și o confruntare între copii și părinți, de altfel o problematică a întregului volum. Vlad „scotocește” prin viața tatălui său, Ștefan Păcuraru, obținând cu greu o mărturisire de la acesta despre arestarea pentru vina de a fi cântat „Deșteaptă-te, române!”, alături de alți tineri, într-un cimitir. Bătăile din timpul anchetei îl fac pe adolescentul îndrăgostit de atunci să conștientizeze că nu va putea să rămână demn, că va fi anulat ca om, semnând toate documentele puse în față și transformându-l într-un țap ispășitor. Va fi acuzat de „crimă de agitație contra ordinii sociale” și va primi opt ani cu executare. Închisorile prin care va trece (Iași, Malmaison, Gherla), lumea diversă întâlnită aici, ororile, limbajul grobian al gardienilor care, printre alte torturi, loveau deținuții recitând poezia „La noi” de Octavian Goga, transformând victimele în bucăți de carne zdrobită, sunt pagini-mărturie împotriva unui sistem politic represiv, inuman (documentate atât de atent din „Memorialul durerii”, după cum afirmă Bogdan Crețu).

Titlul-metaforă al capitolului al patrulea, „Îngerul cu vână de bou”, leagă povestea despre trecutul lui Ștefan Păcuraru, deținutul politic, de viața Sarei, al cărei tată este gardianul care cu o mână lovește și cu alta ajută, acesta declarând că ispășește astfel păcatele săvârșite. Explicația acestui comportament îi este revelată lui Vlad de către torționar în capitolul „Dumnezeu a murit! Trăiască Partidu’ ” și este legată nu de vreo străbatere de moralitate, ci de faptul că soția sa fusese iubita părintelui personajului principal al cărții: „De-asta l-am ajutat. Că așa am zis să-i arăt ei cât sunt eu de domn. Că o iert, am grijă și de ea, dar și de trecutul ei de domnișoară cu ifose. Da’ s-a meritat. Că ea a-nțeles. M-a respectat toată viața.” Scena aceasta se petrece în 1988, în arest, după ce Sara și Vlad își trăiseră iubirea clandestin, la Fundata, departe de ochii lui Iacoban, care își va folosi toate relațiile pentru a-l aresta pe tânăr, considerându-l vinovat de răpire și viol. Astfel, Vlad Păcuraru retrăiește experiența tatălui la aceeași vârstă, fiind interogat, bătut, umilit. Este eliberat din închisoare după ce influentul tată al Sarei le aranjează celor doi un viitor departe de țară, planificând în detaliu „fuga” lui Vlad și excursia fiicei sale, ascunzând în felul acesta rodul ilegitim al iubirii lor.

În capitolul „Singura variantă posibilă” scriitorul reunește la o masă a reconcilierii lumea părinților și pe cea a copiilor, pe călău și pe victime, puterea politică abuzivă și pe omul oprimat. Scriitorul desfășoară veridic o comedie umană din anii comunismului, surprinzând încă o dată complexitatea vieții și a naturii umane. Magda Iacoban se confesează recunoscându-și „trădarea” față de Ștefan, declarându-se o prizonieră a fricii, Iacob preamărește Partidul, lăudându-se cu bunăstarea sa materială și gândindu-se încă la câștiguri materiale, mama lui Vlad vede în Sara tot ce nu fusese ea, tatăl lui Vlad n-ar vrea să facă schimb de soartă cu necizelatul său „cuscru”, Sara Iacoban, rostind un discurs „ca din cărți”, are revelația continuității experiențelor umane, indiferent de generație, dincolo de voința oamenilor, legând ca un arc peste timp iubirea din trecut, dintre mama ei și cea a tatălui lui Vlad de iubirea de acum, care pare a se împlini: „O poveste de dragoste între doi adolescenți. Curată, decentă, cum se întâmpla pe atunci. Dacă ar fi avut norocul să trăiască în vremuri mai așezate, poate că ar fi fost fericiți și acum. Nu știm. La vârsta aia, o fi fost mai puțin decât dragostea. Dovadă că n-a rezistat. […] Totul începe cu o poveste de iubire între doi adolescenți și se sfârșește cu o altă poveste de iubire între doi adolescenți. Eu și Vlad. Fiica și fiul primilor îndrăgostiți. Și, dacă primii n-au putut rămâne împreună, cei din urmă se agață cu tot de ce au de iubirea lor. Vor avea și un copil. Asta e tot. Pare simplu. O poveste de iubire care n-a avut șanse, dar care a renăscut prin intermediul copiilor. Asta înseamnă că era scris să se-mplinească. Prin voi sau prin noi- nu cred că e important. Dar trebuia să se-mplinească.”

Povestea de iubire dintre Sara și Vlad mai are de trecut niște probe: plecarea tinerei, „refuzarea dreptului de a deveni tată” lui Vlad, treizeci de ani de ani trăiți de bărbat doar pentru a-și găsi din nou dragostea, regăsirea celor doi foști iubiți în prezent și despărțirea definitivă. Istoria lor de iubire nu se încheie cu o nuntă, ci cu amintirea unui trecut în care Vlad a trăit pentru a o găsi pe Sara, iar Sara și-a crescut fata și a luptat cu răul moștenit de la tată, pentru a nu-l duce mai departe: „A fost un drum frumos ăsta pe care l-am făcut noi doi.”

În capitolul al treilea al romanului, „O casă de păpuși”, Maria schimbă rolul de naratar cu cel de narator, avertizând că poveștile lor seamănă și chiar se amestecă. Astfel, aflăm că a fost un copil frumos și sărac, născut în anii de început ai tranziției, cu un tată alcoolic și o mamă mereu istovită de muncă. În acest plan narativ, cartea lui Bogdan Crețu capătă și o dimensiune socială, pe lângă cea politică și morală, prezente în reconstituirea poveștii de iubire. Fundalul pe care este proiectată povestea de viață a Mariei este reprezentat de imaginea societății românești postcomuniste, marcate de o tranziție dificilă, cu șomaj și scăderea nivelului de trai. La treisprezece ani, Maria își pierde tatăl, condiția de copil orfan și sărac făcând-o să cunoască umilința și discriminarea. Dacă pentru Vlad, marginalizarea trăită în copilărie fusese mai demnă, determinată de o alegere a tatălui său (demisia sau pensionarea pe caz de boală), pentru Maria sărăcia era un dat, umilința trăită în fața colegilor de clasă, când este privită ca „un animal ciudat. Ceva lipicios, un fel de târâtoare ce stârnește mai multă repulsie decât teamă” este prima lecție de viață care va fi resortul acțiunilor ei viitoare, când va face orice să nu fie săracă. Frumusețea va fi trăsătura definitorie care va completa portretul adolescentei, devenind o povară perpetuă pentru Maria. Descrierea vieții trăite în jurul gropii de gunoi din Glina, „fauna” pestriță, cu aurolaci, șuți, proxeneți, este memorabilă pentru conturarea unui tablou expresiv al unei realități complexe, în capitolul „Ești prințesa vieții mele”. Tizicul, cunoscut în literatură, grație romanului „Sînt o babă comunistă” scris de Dan Lungu este prezent și în viața Mariei, încălzind sărăcăcioasa casă din Glina. În aceste pagini scriitorul Bogdan Crețu mânuiește cu măiestrie penița lirică, dar este și un vibrant „poet” al spațiilor marginale, periferice.

Elementul de intersecție al destinelor celor doi povestitori este reprezentat de faptul că mama Mariei va ajunge menajeră în casa părinților Sarei, fiind un ajutor în educația adolescentei frumoase. La sugestia Magdei, Maria intră în casa Iacoban, locuind aici, în camera Sarei, după ce aceasta plecase din țară, conform planului pus la cale de tată, ulterior contestând autoritatea părinților, dispărând, nelăsând decât un bilet de adio lui Vlad. Maria va fi un substitut al fiicei pierdute, alinând ultimele zile de viață ale mamei Sarei. După moartea Magdei, Maria primește o propunere scabroasă din partea torționarului, care o determină să părăsească locuința acestuia, detestându-l din tot sufletul pe Iacoban, completând imaginea unui om condamnabil. O istorie #metoo trăiește Maria și în viața de studentă la Drept, fiind hărțuită de un profesor, dar și în cea de femeie căsătorită cu Robert.

Poveștile celor două „Șeherezade” moderne se derulează de la sine, ceea ce părea a fi, pentru Vlad și Maria, o aventură se transformă într-o întâlnire providențială, la capătul căreia ei văd ivindu-se „zorii” unor ființe metamorfozate, cu sufletele regăsite. Privindu-se în povești ca în apele unei oglinzi a memoriei, naratorii devin niște oameni înțelepți, care extrag învățături din seva existenței lor.

Mai puțin decât dragostea de Bogdan Crețu va rămâne una dintre realizările remarcabile ale prozei românești contemporane, fiind un roman al condiției umane, o carte a memoriei, dezvăluind nu doar aspectele exterioare ale vieții în timpurile tulburi ale trecutului recent, ci și adâncimile sufletești ale personajelor.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023