Filmul a primit la Festivalul de la Cannes, în 2023, Premiul Juriului Ecumenic pentru regizorul Wim Wenders) şi Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, acordat lui Kôji Yakusho, care joacă rolul personajului principal. Este propunerea Japoniei la premiile Oscar.

Regizorul german are o fascinație pentru spațiul nipon și numără în palmaresul său premii primite la prestigioasele festivaluri de la Cannes, Berlin şi Locarno precum și multe nominalizări la Oscar.

Hirayama este eroului filmului, un bărbat matur care trăiește singur într-o locuință modestă din Tokyo. Îl însoțim pe Hirayama pe parcursul călătoriei sale prin viață. Acțiunile sale sunt rutiniere, el este un tipicar, un perfecționist. Face parte din old school, ascultă muzică doar pe casete în mica sa mașină care îl ajută în munca de lucrător la salubritate, face poze doar cu un aparat analogic, se trezește dimineața fără alarmă, în sunetele vecinei care mătură strada, nu se risipește în conversații inutile, părând chiar afazic, își încheie serile citind, are multe cărți, cumpără cărți care nu fac parte din cultura mainstream. Pare un om fericit, mulțumit să curețe toaletele publice, primul lucru pe care îl face când iese din casă sau când are un răgaz este să privească cerul, are o fascinație pentru umbre, filmul rupând ritmul narativ cu flashbackuri, niște semnale ale „umbrelor” care bântuie viața sa nu neapărat perfectă. Până la jumătatea filmului zâmbește, își îngrijește micile plante aduse din natură, relaționează taciturn cu tânărul coleg de muncă, se bucură de prânzul cotidian luat în parc, pe o bancă, salutând oamenii, privind și fotografiind copacii, cerul. Apariția nepoatei sale care fuge de acasă ne arată un unchi grijuliu, pentru care nu există un conflict între generații, dar și un bărbat care plânge și experimentează suferința la vizita surorii sale care îl întreabă dacă își vizitează tatăl la azil.

Coloana sonoră spune mai multe decât acțiunile în sine. Melodiile sunt un mijloc de caracterizare a personajului, așa intuim starea de spirit a lui Hirayama și observăm profunzimea sufletului său, iar titlul filmului este dat de melodia lui Lou Reed. Filmul începe cu ”House Of The Rising Sun” (The Animals) care mai este cântată în versiunea japoneză de Mama, proprietara unui local pe care bărbatul îl vizitează frecvent datorită asemănării lor spirituale. Ultima piesă muzicală este ”Feeling Good” (Nina Simone), servind ca fundal pentru cadrele cu expresivul chip al eroului filmului ”Perfect Days”, care pare definiția umanizată a categoriei existențiale râsu-plânsu. Figura sa ne arată atâtea trăiri umane, ochii săi exprimând granița dintre fericire și tristețe, sugerându-ne că zilele sale nu sunt perfecte, sunt ca în viață, cu bune și cu rele, important fiind felul în care trecem prin ele, privirea cu care abordăm clipele care ni se oferă. Vedem cerul, copacii, soarele, alergăm să prindem umbrele ca într-un joc de copii, privim semenii cu aceeași îngăduință?

Felul în camera de luat vederi însoțește personajul, caracterul static al acțiunii, mi-au amintit de „Jeanne Dielman, 23 Quai du Commerce, 1080 Bruxelles” (1975) al regizoarei Chantal Akerman.