Au trecut douăzeci și cinci de ani de la absolvirea primei tale generații de elevi (anul școlar 1998-1999). La întâlnirea de douăzeci de ani au fost mai mulți prezenți la școală, acum au rămas doar nouă dintre ei (vor mai veni și la petrecerea festivă). În ultimii cinci ani, unuia i s-a mai născut o fetiță, a descoperit pasiunea pentru ciclism, altuia i-a murit sora, mulți și-au schimbat joburile, chiar țara, restul glumind că au aceiași copii, aceeași parteneri de viață. Maturizați de viață și de probleme, la 43 de ani, în forță și frumoși, și-au idealizat trecutul, și-au amintit de năzbâtiile pe care le făceau, au privit cu interes sălile de clasă, tablourile cu generațiile mai vechi sau mai noi, au închinat un pahar de șampanie alături de dirigintă, au vorbit despre copiii proprii, despre școala actuală, s-au minunat de notele mari ale elevilor contemporani. Un aspect care i-a diferențiat de alte generații de elevi a fost dorința lor ca întâlnirea să nu aibă loc în cancelarie, ci în clasa în care au învățat. Nu s-au arătat doritori nici să vadă cancelaria, pentru că nu aveau amintiri cu acest spațiu, s-au mirat când au aflat că intrarea profesorilor este democratic destinată și elevilor. Emoții, multe emoții, gânduri pioase pentru profesorii care nu mai sunt…

Un cuvânt care ar defini această întâlnire ar fi tandrețe. Vreme de două ceasuri, două mâini de oameni au existat într-o bulă de umanitate, căldură, gingășie. Nimic forțat, nimic ostentativ, nici politețe scorțoasă, doar modestie și respect.