Ian McEwan este unul dintre cei mai faimoși scriitori britanici contemporani. Născut în 1948, a debutat în anii ’70 cu proză scurtă, adunată în volumul Prima dragoste, ultimele ritualuri (1975), distins cu W. Somerset Maugham Award, premiu care i-a adus recunoașterea internațională.

Romanul său de debut, „Grădina de ciment”, publicat in 1978, a stârnit un uriaș scandal (datorită temei incestului și a descoperirii sexualității de către cei patru copii orfani, personajele cărții), consacrându-l pe McEwan drept unul dintre cei mai originali scriitori. (Cartea acesta a fost analizată la Cercul de lectură al CNMV, „Animus”, din perspectiva stadiilor dezvoltării psihice ale lui Yung, iar casa în care se petrece acțiunea romanului a fost considerată drept un personaj per se). „Amsterdam” (1998), recompensat cu Booker Prize a polarizat opiniile cititorilor, ca toate operele lui Ian McEwan, remarcându-se stilul său obiectiv, rece și analiza incisivă a societății contemporane.

Unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, devenit un fenomen editorial, este „Ispășire” (”Atonement”)-2001, datorită aprecierii criticilor, a vânzărilor record și a ecranizării în care are rolul principal Keira Knightley.

Despre „Solar”, volum apărut în 2010, am scris o recenzie în care observam interesul pentru știință al autorului, și poezia născută din teoriile fizicii. Pe pagina de Facebook a scriitorului a fost postat un interviu publicat pe site-ul National Geographic în care Ian McEwan făcea apologia științei și analiza rolul literaturii în confruntarea umanității cu amenințările contemporane.

Romanul apărut în 2014, „Legea copiilor”, a fost apreciat de mine datorită frumuseții descrierilor orașului Londra, a tratării unor teme etice majore, dar și pentru reconstituirea unui mediu elitist, cu interes în domeniul culturii și artei. Personajele cărții sunt pasionate de muzică clasică și cântă la pian, iar muzica are un rol important în viața acestora, așa cum se întâmplă și în romanul Lecții, cea mai recentă operă a scriitorului Ian McEwan.

Cel de-al optsprezecelea roman scriitorului britanic, Lecții (Lessons) a apărut în 2022 în Anglia, la noi fiind tipărit la editura „Polirom”, în 2023, lansându-se în cadrul Târgului Gaudeamus. Traducerea din limba engleză și notele de subsol îi aparțin lui Dan Croitoru, coordonatorul Colecției BIBLIOTECA POLIROM, cel care a tradus cinci din cele douăsprezece cărți ale lui Ian McEwan, apărute la această editură.

Autorul își prefața o lectură publică și o întâlnire cu cititorii, rostind cele șase cuvinte scrise de James Joyce în ultimele pagini ale cărții ”Finnegans Wake”: “First we feel. Then we fall.” („Mai întâi simțim. Apoi ne prăbușim.”), precizând că au avut un ecou în romanul său. Aceste șase cuvinte se regăsesc ca motto al romanului Lecții, un roman despre sentimente, stări, gânduri ale lui Roland Baines, personajul principal care analizează felul în care evenimentele sociale, istorice ale secolului al XX-lea și ale începutului celui următor au un impact asupra sa. Avem de-a face cu o cronică a unui secol, pornind de la istoria unei familii. Cele două conflagrații mondiale, Războiul Rece, accidentul nuclear de la Cernobîl, căderea Zidului Berlinului, pandemia sunt evenimente care sunt descrise prin existența eroului cărții și a familiei sale, pe parcursul celor trei părți ale romanului. Structura narativă a cărții este bine organizată și proporționată, evidențiind echilibrul și coerența în desfășurarea acțiunii. Autorul își construiește partiturile narative, asemenea unui compozitor, desenând fiecare notă, fiecare detaliu, cu grija de a avea continuitate, cauzalitate între evenimente, deși există multe călătorii în timp, nerespectându-se cronologia acțiunii.

După cum a mărturisit scriitorul, această operă literară are un caracter autobiografic, el simțind nevoia să ficționalizeze propria existență, să scoată la lumină un secret al familiei sale, astfel Ronald Baines ar putea fi privit ca un alter ego al autorului. Imaginea părinților personajului principal, existența unui frate care a fost dat spre adopție și pe care l-a întâlnit prima oară într-un pub, la vârsta de 60 de ani, vinovăția tăcută, perpetuă a mamei și autoritatea tatălui, anii de școală într-un internat sunt secvențe inspirate din realitate și dezvoltate în carte. Caracterul de operă autobiografică este susținut și de cuvintele adresate celor dragi, pe prima pagină a romanului: „Pentru sora mea, Margy Hopkinns, și pentru frații mei, in Wort și David Sharp.”

Lecții, considerat de critici cel mai profund roman al scriitorului britanic, se diferențiază de celelalte creații ale sale prin lungime (500 de pagini), prin urmărirea întregii vieți a unui erou ficțional, a cărei imagine se reflectă în oglinda istoriei. Romanul se deschide cu „amintirea de insomniac” a unei lecții de pian în care profesoara Miriam profită de vulnerabilitatea copilului pe care îl instruiește și cu rememorarea dispariției soției lui Ronald, în perioada răspândirii norului radioactiv de la Cernobîl. Ca toate romanele sale şi acesta porneşte de la un eveniment controversat, abuzul sexual comis asupra asupra personajului principal al cărții, eveniment care îi va afecta viața, relațiile interumane. Având la începutul narațiunii aparența unui roman polițist, care încearcă să rezolve misterul dispariției tinerei mame, Alissa Baines, născută Eberhardt, cartea își arată ulterior natura profundă, reflexivă, scriitorul jonglând între perioade istorice și vârste diferite, descriind impactul pe care evenimentele mărunte sau importante îl au asupra existenţei oamenilor.

Noutatea acestui roman este legată de felul cum sunt înfăţişate condiţia femeii şi a scriitorului. Femeia abuzator, femeia care-și părăsește soțul și copilul pentru a deveni scriitoare sunt imagini mai puțin întâlnite în cărți, deși realitatea a luat-o înaintea ficțiunii și a consemnat cazul unei profesoare care a fost arestată pentru relația cu un copil de 13 ani (poveste ecranizată în 2023). Rolul lui Miriam Cornell este ambiguu în viziunea puberului Roland. Părăsit de mama Rosalind și de tatăl Robert, (care abandonaseră școala la paisprezece ani) într-o școală de stat cu internat, micul Roland vede în tânăra profesoară de pian, un substitut al mamei, amestec de autoritate, afecțiune, dar și senzualitate. Miriam, un fel de replică feminină a lui Pygmalion, încearcă să-l modeleze pe Roland în stilul straniu al acesteia, numai că adolescentul distruge coconul ultraprotector, sufocant și concupiscent în care fusese captiv și evadează, fugind în lume, abandonând școala, conform tradiției familiei. Se transformă într-un intelectual autodidact: fotograf, antrenor de tenis, pianist de lounge la hotel, jurnalist independent, poet eșuat, după cum îi mărturisește Alissei „Apoi am abandonat școala devreme și am avut zeci de slujbe. Sunt un om fără rădăcini. La noi în familie nu exista nicio credință, niciun principiu, nicio idee pe care s-o prețuim. Pentru că tata nu avea de niciunele. Instrucție și ordine clare, reguli în loc de principii morale. Acum îmi dau seama. Și pentru că îi era frică de el, Rosalind nu avea la rândul ei de niciunele, sau nu le manifesta. Soră-mea Susan îl urăște, își urăște tatăl vitreg. Frate-miu Henry, la fel. Nu vorbesc despre asta și nu o arată niciodată. Pesemne că toate astea m-au influențat în dezvoltarea mea.”

Apoi tocmai când alege să învețe limba germană o întâlnește pe Alissa, se îndrăgostește de ea, au un copil, căsătoria lor durând doar doi ani. Ambițiile lui de poet trec în plan secund, dedicându-și viața fiului său, Lawrence. Simțindu-se abandonat ca în copilărie, încearcă să înțeleagă gestul extrem al soției, care plecase lăsând pe perna lui un bilet glacial, este chiar anchetat de poliție, se învinovățește, află indicii despre prezența ei în țara de origine, Germania, și înțelege că ea își abandonase familia pentru a se putea împlini ca scriitoare. Partea a doua a romanului se sfârșește cu secvența în care ajungând la Berlin, la două zile după căderea Zidului, o întâlnește pe Alissa prima oară de la plecarea de acasă, într-o cafenea. Trecând pe lângă rămășițele sediului Gestapoului, Roland reflectează la contradicțiile vieții, la relativitatea reperelor care i-au construit existența și semnificația acestora la scara istoriei, realizând un soi de autoportret: „Norocul absolut întâmplător era incalculabil, să te fi născut în 1948 în pașnicul Hampshire și nu în Ucraina sau Polonia în 1928, să nu fi fost târât de pe treptele sinagogii în 1941 și adus aici. Celula lui cu faianță albă – o lecție de pian, o poveste de dragoste prematură, o educație ratată, o soție dispărută – era, prin comparație, apartament de lux. Dacă viața lui de până atunci era un eșec, cum se gândea adesea, era doar în pofida generozității istoriei.”

Secvența confruntării dintre cei doi foști soți în cafeneaua Adler, la doi pași de Checkpoint Charlie, punct de frontieră și de control creat după ridicarea Zidului Berlin, este realizată cu măestrie de Ian McEwan, fiind una dintre lecțiile primite de la viață, înfățișând tensiunile interne și conflictele de identitate care rezultă din încercarea de a împăca responsabilitățile familiale cu dorințele de autorealizare. Comentariul critic/ironic al lui Roland vizează nuanțele delicate ale dinamicii de cuplu, schimbarea paradigmei legată de rolurile de gen: „Ah, marea piață de consum a autorealizării, ai cărui dușmani de moarte erau bebelușul care scâncea egoist în cârdășie cu soțul și cererile lui absurde. Și el își înăbușise propriile aspirații, stătuse nopți și zile cu nou-născutul.” La rândul său, Alissa se apără, discutând despre tema identității feminine și a moștenirii intergeneraționale:„trăiam viața maică-mii, urmăream tiparul pas cu pas. O aspirație literară, apoi dragoste, apoi căsătorie, apoi copil, vechile aspirații înăbușite sau uitate și viitorul previzibil care o aștepta. Și amărăciune. M-a îngrozit ideea că amărăciunea ei va deveni moștenirea mea.” Ea observă un ciclu repetitiv de sacrificiu și renunțare la aspirații personale, conștientizând impactul pe termen lung al evoluției rolurilor de gen asupra realizării femeilor: „Tu înțelegi vreun pic cât de greu le-a fost femeilor, de-a lungul istoriei, să creeze, să fie artiste, oameni de știință, să scrie sau să picteze?” Astfel, Lecții devine o meditație profundă asupra relației dintre aspirații și sacrificii personale în contextul familial, oferind o înțelegere mai largă asupra modului în care aceste dinamici influențează identitatea și satisfacția personală.

Partea a treia a romanului începe cu prima și singura întâlnire dintre mama Alissa și fiul Lawrance, secvență cu semnificație pentru lecția confruntării dintre generații, dintre părinți și copii:

„- Sunt Lawrence. Fiul tău.

[…]Ea nu s-a înmuiat și nici nu l-a tras automat ca să-l îmbrățișeze – una dintre posibilitățile cu care cochetase. N-avea să existe niciun moment de împăcare shakespeariană – la școală avusese de citit «Poveste de iarnă». Sau era «Furtuna»?

Alissa s-a plesnit cu palma peste frunte și a zis tare:

-Doamne!

S-au uitat unul la altul ca să-și facă o impresie. Dar a lui Lawrence era vagă. Prea emoționat ca să remarce sau să-și amintească cine știe ce. […]În mână ținea o țigară fumată pe jumătate. Mai avea și un cardigan și purta o fustă groasă de catifea, chiar dacă era cald în ziua aceea. La ochi avea riduri adânci. Arăta cam «șifonată».

Într-un târziu, Alissa a spus la un volum normal:

-Întrebarea rămâne valabilă. Ce dorești?

-Să te văd.

-De unde ai adresa? […]

-De ce ești așa ostilă?[…]

-Nu te invit înăuntru. Am luat o decizie cu mulți ani în urmă. Acum e prea târziu s-o anulez, înțelegi?Crezi că sunt nepoliticoasă. Nu, sunt fermă. Bagă bine la cap. A zis-o încet. Nu vreau să am de-a face cu tine.

Lawrence se străduia fără succes să găsească vorbele care să exprime o încâlceală de gânduri. Ceva de genul de ce nu poți să fii destul de mare să scrii cărți și să mă vezi și pe mine? Mai au copii și-alți scriitori. Dar începea să aibă senzația că e posibil să nu și-o dorească pe femeia asta gârbovită și furioasă în viața lui. Îi ușura situația.

Și pe urmă i-a ușurat-o și mai mult. După ce s-a îndepărtat el câțiva pași, a strigat în urma lui:

-Faci cumva tratament pentru cancer?

Derutat, Lawrence s-a oprit și s-a întors.

-Nu.

-Atunci lasă-ți părul să crească.”

Finalul cărții îl prezintă pe Ronald Baines la senectute (când verbul ”fall” din motto devine o amenințare, dar și o certitudine), după moartea soției Daphne, înconjurat și susținut de familia extinsă. Face pace cu trecutul, se întâlnește în pandemie cu Alissa care devenise cea mai mare romancieră a Europei și scrisese un ultim roman în care Roland identificase o replică ficțională a sa, fiind prezentat ca un soț agresiv. Întâlnirea dintre ei este emoționantă. Roland află că pentru ea a fost singurul bărbat pe care l-a iubit, Alissa e de acord să aducă modificări ultimei sale cărți, astfel încât posibilele elemente autobiografice să nu prezinte adevărul denaturat, vorbesc amuzați despre bolile lor, ea regretă cruzimea arătată fiului lor și ține o lecție despre relația realitate-ficțiune, despre cum se citește o carte: „Împrumut de colo și de dincolo. Inventez. Dau iama în propria viață. Iau de pe unde-apuc, modific, schimb, le-ntorc ca să iasă cum vreau. […] Tot ce știu, toți pe care i-am cunoscut – toate astea sunt ale mele și le amestec cu tot ce inventez.”

E de apreciat că fiecare vârstă este descrisă cu elemente lirice, dar și cu o viziune dureros de sinceră, scriitorul având grijă să prezinte contextul istoric, datând, prezentând evenimentele contemporane fiecărui anotimp al vieții.

Prezențele feminine sunt numeroase, feminități extreme, dar și providențiale, pentru toate scriitorul arată compasiune. Talentul lui Ian McEwan de a cerceta psihologia feminină în romanul Lecții este remarcabil, reușind să redea cu autenticitate și subtilitate trăirile interioare ale personajelor sale, evidențiind complexitatea și profunzimea experiențelor lor. Astfel, un personaj fascinant este mama Alissei, Jane Eberhardt, formată intelectual în mediul cultural al revistei „Horizon”, fiind încurajată să facă cercetări jurnalistice despre mișcarea de rezistență antinazistă „Trandafirul Alb”, călătorind de la Londra la Munchen via Paris și Stuttgart, aventură la capătul căreia s-a regăsit, dorindu-și să devină scriitoare. În urma acestei călătorii, Jane scrie șapte jurnale, care declanșează o „invidie” literară în sufletul Alissei, conflictul dintre mamă și fiică acutizându-se. Aceste jurnale reapar la sfârșitul romanului, ca o lecție despre moștenirea culturală, fiul Alissei făcând un necesar act de dreptate, dorind să publice lucrarea memorialistică.

Lecțiile lui Ian McEwan amintesc de stilul lui George Orwell în reflecțiile complexe, cinice despre explozia de la Cernobîl și impactul asupra planetei, ca și detaliile despre gestionarea pandemiei sau descrierile regimurilor politice la care e martor personajul principal al cărții. Amândoi autorii explorează modul în care evenimentele globale afectează viețile individuale și psihicul uman, amândoi folosesc literatura pentru a reflecta și critica realitatea.

Finalul romanului, în care personajul principal Roland ajunge pe panta descendentă a vieții, poate fi comparat cu opera lui Thomas Mann, „Casa Buddenbrook” prin nostalgia inevitabilă asupra trecerii timpului. Realismul detaliat, cronica vieții, relația dintre destin și alegerile individuale sunt puncte comune ale celor doi scriitori, mesajul optimist al cărții scriitorului britanic fiind în contrast cu imaginea decăderii unei familii din romanul lui Thomas Mann.

Semnificația titlului, de roman problematizant, al condiției umane, se adâncește în ultimele pagini ale cărții care descriu o scenă de familie dintre Roland Baines și nepoata sa, Stephanie. El îi spune fetiței o poveste despre câini și pisici, încercând să desprindă miezul alegoric, dar copilul îi atrage atenția că nu transmite nimic despre oameni, iar bunicul conchide că e „păcat să strici o poveste frumoasă transformând-o într-o lecție.” Îi vorbește despre o poveste în care apare toată lumea și care durează o sută de ani, transmițându-i copilului despre pasiunea maturului pentru istoria imaginară a secolului XXI și are revelația „că nu învățase nimic în viață și nici n-avea să învețe vreodată.” În această cheie privit, romanul autorului britanic este despre lecțiile pe care nu le învățăm niciodată, despre bagajul pe care îl purtăm cu noi toată viața, încercând să înțelegem ce ni se întâmplă. Nu este o carte a revelațiilor unor învățături clișeice, este o carte a memoriei, a legăturilor dintre generații și a fragilității umane. McEwan ne amintește că viața este un proces continuu de învățare, un șir neîntrerupt de încercări de a găsi sens într-o lume complicată, unde lecțiile importante nu sunt întotdeauna evidente și unde fiecare generație trebuie să-și croiască propriul drum.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023