Citeşti „Cartea depresiilor”, antologie coordonată de scriitorul Marius Chivu și lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2024, nu doar dacă te confrunți cu această afecţiune consemnată în titlu sau dacă, pentru tine, viața este o permanentă sursă de suferință, ci din respect pentru OM și din dorința de a înțelege universul interior al tău și al celorlalți.

În prezent, a discuta în spațiul public despre depresie a devenit aproape o modă, subiectul fiind tratat ostentativ și transformat într-o ocazie de a capitaliza notorietate de pe urma acestei afecțiuni. De asemenea, cuvântul este folosit în exces și în contexte familiare, intime, fiind asociat facil cu orice stare de tristețe. În acest context, Lidia Bodea, directoarea generală a Editurii Humanitas, justifica forma de plural din titlul cărții prin existența unei multitudini de forme ale dezechilibrelor emoționale, eseurile prezente în volum referindu-se și la anxietate, atac de panică, traume, dependențe etc. Din fericire, cartea nu tratează comercial și clișeic acești „demoni”, ci adoptă un ton cathartic, eliberator, autorii celor 24 de texte prezentând soluții personale de evadare din acest univers complicat, toți pledând pentru terapii medicale, acestea fiind punctele de intersecție ale volumului, care îi conferă o structură armonioasă.

După cum se menționează în prefața volumului scrisă de antologator, depresia este o boală veche, Hippocrate descriind simptomele ei, suferințele interioare făcând parte din natura umană, nu doar în epoca modernă. Marius Chivu, intitulând acest prim text al volumului, „Demonii amiezii”, parafrazează titlul lucrării lui Andrew Solomon și recunoaște rolul acesteia de sursă de informație importantă („monumentala sa lucrare din care eu personal știu tot ce știu despre depresie.”). Postfața antologiei este semnată de Raluca Bejenariu și Teodora Popescu, terapeute și cofondatoare ale Festivalului de Film de la Iași, dedicat sănătății mintale, care inserează date statistice privitoare la înmulțirea diagnosticelor psihiatrice în țara noastră, prezentând accesibil informații, studii care argumentează că afecțiunile din spectrul depresiei influențează impresionant calitatea vieții oamenilor, la nivel global.

Volumul acesta conține confesiunile a 24 de personalități relevante pentru problematica suferințelor sufletului și ale minții, care și-au asumat curajul de a scrie profund subiectiv despre „tristețe, teamă, disperare și alți demoni”. Autorii acestor texte nu sunt scriitori, profesiile acestora sunt diferite, deși activează, majoritatea zdrobitoare, în domeniul artelor. Cartea, „gândită ca un act artistic însoțitor al Romanian Mental Health Film Festival de la Iași” are un scop caritabil, veniturile realizate din vânzări fiind donate unei asociații din Suceava care acordă sprijin copiilor ai căror părinți se luptă cu o dependență, dar este și un instrument util de luptă împotriva acestor „boli” lăuntrice, de conștientizare a multiplelor forme de existență a acestora. Coordonatorul volumului menționa în prefață, dar și la evenimentele de lansare că a solicitat ajutorul în realizarea „Cărții depresiilor” mai multor oameni, unii declinându-și scrierea textelor cerute, alții încercând, dar neputând încheia această misiune. De asemenea, Marius Chivu preciza că textul coregrafului Răzvan Mazilu este „o notă discordantă, dar tonică” față de celelalte eseuri dramatice ale antologiei.

Cartea este simetrică, deschizându-se cu mărturia unui muzician, Dan Byron, despre neliniștile din laboratorul personal de creație, despre consumul psihic generat de fiecare apariție în fața publicului, distrugând astfel mitul fericirii artiștilor, dar propunând soluții pentru a nu fi vizitat de depresie. Ultimul text al antologiei îi aparține Luizei Zan care scrie despre depresia post-concert și despre suferința tânjirii după emoția de pe scenă: „la fel ca iubirea, care nu se divide, ci se înmulțește, la fel și patima asta crește, cu fiecare zi de dor de concert.” Există mărturii sobre despre „amorțeala” care te face să nu mai înțelegi ce ți se întâmplă, despre neputința de a te da jos din pat (Nicolae Comănescu- artist vizual), rânduri poetice despre „loviturile invizibile” din momentele importante ale vieții, despre iubirea neîmpărtășită și cea adevărată, ca soluție de supraviețuire (Suzana Dan- artist vizual). Jurnalista Dana Deac condensează în câteva pagini povestea traumelor generate de lupta cu „marele C. ”, recunoscând efortul de a-și împărtăși „istoriile când rănile nu sunt vindecate” și dificultatea de a lupta cu „sechelele emoționale”: „Când ești expus judecăților și prejudecăților în perioadele de glorie ale traumelor care se multiplică în tine cu o rigoare aproape matematică, cochetezi cu sinuciderea ca singura salvare. […] Cinci ani am muncit cu mine. Fiecare pas era o mare victorie pentru care îi mulțumeam psihologului. Răspunsul primit era mereu același: nu eu am făcut asta, tu ai făcut totul.” Zguduitoare este și lupta actriței Mela Mihai cu boala, care, de pe patul de spital, își analizează trăirile și rememorează experiențe trecute, ascunzându-și durerea în zâmbete, găsind „o poreclă pentru anxietate. Petrică. De fiecare dată când apare, stau de vorbă cu Petrică și îl conving că sunt mai puternică decât el. Atunci nu-l aveam pe Petrică, aveam frica aia care îmi făcea inima să bată mai tare.” O confesiune intimă, dar și o analiză necruțătoare a traumelor vieții trăite pe aceste meleaguri este scrisă de jurnalista Alexandra Furnea, autoare a volumului „Jurnalul lui 66. Noaptea in care am ars”. Ea analizează aspectul social al suferinței psihice, oferind argumente ale traumatizării colective la care ești supus în România contemporană: „Tragedia este un fapt cotidian la noi, o rutină care se repetă monoton, ca o datorie zilnică pe care o are cetățeanul cinstit față de statul corupt. Am devenit colecționari de orori, una mai teribilă decât cealaltă, păstrate în cuferele memoriei colective, care însă se grăbește să uite, ca să aibă loc pentru noi și noi grozăvii.”

Fiecare confesiune din „Cartea depresiilor” este diferită, urcând, în grade variate de intensitate, pe o scală imaginară a suferințelor umane. Cititorul ar putea cădea în greșeala de a compara poveștile de viață, motivele generatoare de suferință afectivă, dar fiecare experiență este unică și nu poate fi judecată în termeni absoluți. Fiecare confesiune este o oglindă a personalității, înrădăcinată în contexte individuale și circumstanțe distincte. Textul actorului de stand-up comedy, Cosmin „Micutzu” Nedelcu este o „fișă” personală a depresiei funcționale, întrebarea devenită laitmotiv „Oare am înnebunit?” fiind reflexul născut din stigmatizarea celor vulnerabili afectiv. Norocul de a avea prieteni de nădejde, introspecția constantă, ședințele de terapie sunt câteva soluții de a ieși din negura haosului mental: „Prin urmare, dacă azi mă mai văd cu întunericul, aprind lumina. Nu lâncezesc în întuneric, oricât de seducător o fi și el și oricât de seducător o fi el și oricât de confortabilă poate deveni, după ceva timp, poziția de «victimă». Mă ridic cât pot de repede, fără procrastinare.[…] Deschid ochii, pentru că indiferent ce-mi spune mintea mea, a celui din negură, am ce să văd. În cele din urmă mă voi odihni din nou și totul va trece. N-am înnebunit.” Actrița Aida Economu scrie despre depresia generată de o afecțiune care mutilează feminitatea, despre frica de a nu fi părăsită, despre tăcere și interiorizarea suferinței, despre acceptarea „poverii” sufletești, despre fuga în sine și despre alergare, ca soluție de vindecare emoțională: „Nu mă mai gândesc zilnic la asta, pot chiar să iau și bebeluși în brațe fără să mă scurtcircuiteze gândul ăsta. M-am adaptat la mine. Nu mai fug, dar încă mai alerg.” Eseul regizoarei Iulia Rugină, cu o viziune lirică, descrie sensibilități emoționale generate de pandemie, de fricile cotidiene, dar și de o afecțiune specifică femeilor, adăugând foarte delicat și o componentă de conștientizare asupra pericolelor HPV. Regizoarea Oana Giurgiu nu duce lipsă de umor când vorbește despre „boala sufletului”, despre „loviturile” insidioase ale fricilor, neliniștilor, durerilor existențiale care „întunecă tot cerul” ființei. Și conștientizează puterea vindecătoare a oamenilor care îi ies în cale, dar și a altor soluții de rezervă: „De atunci am învățat o grămadă de mișcări, am găsit o grămadă de lucruri și oameni care îmi plac și încă mai caut, să am de rezervă. Cel mai mult îmi place să plec la drum. O să ziceți că fug de realitate. Da, fug, dar cu fug cu toate cicatricile pe suflet. De-asta nu plec la drum fără coada de mătură, fără calciu, magneziu și fără telefon. Ah, și iarna am și schiurile în mașină,”

Sunt emoționante și paginile Liei Perjovschi, artist vizual, care expune sintetic o cronologie subiectivă, plină de fragilități, a istoriei trăite, ca și confesiunea Adei Solomon, producătoare de film, despre revelația că are nevoie de oamenii din jur, tot așa cum și aceștia sunt dependenți de ajutorul ei, sau eseul lui Cătălin Ștefănescu, dramaturg, jurnalist cultural, în care definește anxietatea într-un mod atât de expresiv: „ Anxietatea e o bestie perfidă. Odată instalată, nu prea se mai dă dusă. Ai senzația că dispare, dar se strecoară prin alte cotloane, să-și facă în toate chipurile cortegiul de lucrări erozive. E o povară care se așază pe umeri și te cocoșează. Uneori, când simți că ai reușit s-o îndepărtezi din minte, se mută prin intestine și bolborosește pe-acolo. Alteori, se lățește prin toată pielea, din cap până-n tălpi, scoate la iveală pete de roșeață, uscăciuni și mâncărimi de toate felurile și toate intensitățile. Ia chipuri dintre cele mai înșelătoare și dătătoare de neliniști.”

Astfel, „Cartea depresiilor” adună între copertele ei (cu ilustrația sugestivă a graficianei Amalia Dulhan) reflecțiile unor contemporani de-ai noștri, care au ales exteriorizarea trăirilor personale, ieșirea în piața publică cu mărturiile angoaselor proprii, cu răni, pentru vindecarea cărora se duce o luptă curajoasă. Mesajul acestor 24 semeni de-ai noștri (reprezentanți ai generației cu vârsta 40 +) este al unor oameni care vorbesc demn și cu speranță pentru toți cei care traversează experiențe similare.

P.S. Într-o viitoare antologie a acestei problematici ar merita introdusă și mărturia pictorului Murivale care numește depresia „iedera neagră” pentru că presupune o stare de sufocare și o tristețe metafizică. Artistul luptă în fiecare zi să nu fie răpus de această „buruiană” invadatoare și face din picturile sale, din intervențiile în spațiu, din îngrijirea florilor și a animalelor terapii de supraviețuire, așa cum caută soluții salvatoare și personalitățile despre care am citit în carte.

prof. Loredana Stan