La doi ani după romanul „Repetiţie pentru o lume mai bună” (2022), scriitorul Mihai Radu revine în peisajul cultural cu Respiră!, operă apărută la editura „Polirom”, în colecția „Ego. Proză”. Cel mai recent roman al scriitorului Mihai Radu a stârnit controverse în breasla literară, dar a fost foarte bine primit de public la Salonul Internațional de Carte Bookfest, fiind pe locul al doilea în topul vânzărilor editurii „Polirom”, în prezent, cartea beneficiind de un nou tiraj, aflându-se în topul vânzărilor volumelor de ficțiune.

Despre jurnalistul și scriitorul Mihai Radu am scris în cronica romanului anterior, analizând, de asemenea, imaginea tragică asupra vârstelor omului, tonalitățile diferite sub care este înfățișat spectacolul existenței umane.

Respiră!, este considerat de Cristian Fulaș o nuvelă care l-a lăsat cu „gustul amar al lipsei de semnificație, al murăturilor îndesate într-un borcan, al unei dulceți de gutui prea fierte”, iar Dan-Liviu Boeriu consideră volumul un microroman, apreciind abilitatea acestui scriitor, singulară printre creatorii contemporani, de a surprinde psihologia ratatului. („Respiră! e încă o dovadă – dacă mai era nevoie – că Mihai poate face literatură din absolut orice subiect.”)

Mihai Radu, grație și profesiei de jurnalist, și-a păstrat „simțul enorm” și „viziunea monstruoasă” cu care vede lumea. Titlul cărții (îndemnul rostit ultimativ) atrage atenția asupra declinului societății contemporane, omenirea părând că își găsește cu greu o gură de aer cu care să se salveze, lumea nefiind un loc mai bun, indivizii, așa cum sunt descriși, părând că nu merită să supraviețuiască (parafrazându-i opinia lui Eugène Ionesco despre eroii lui Caragiale). Ilustrația și poza copertei romanului, aparținându-le Crinei Prida și lui Ingrid Maria, înfățișează un peisaj urban crepuscular, peste care se preling urmele unei explozii universale, cerul părând a se răsturna pe pământ. De altfel, imaginea cerului este des întâlnită în carte, ca și solitudinea bacoviană, (într-un oraș descris aproape expresionist) prezentă în momentele tensionate ale existenței. De pildă, Geo, unul dintre personajele principale ale cărții, este lovit de o mașină, pe o trecere de pietoni, într-un decor citadin pustiu, într-o „toamnă târzie, ploioasă” cu „un cer așezat cu curul pe oraș”. Privirea lui Geo „în sus la cerul înstelat” declanșează în Adina, celălalt personaj important al romanului, dorința de a părăsi „accidentul întâlnirii” cu bărbatul, fost coleg de școală, o posibilă situație-intrigă a operei. Astfel, vibrația bolnavă, distructivă a lumii, pe care a vrut să o surprindă scriitorul, după cum preciza acesta într-un interviu, este miezul narativ al romanului, iar căutarea identității, una dintre temele sale principale.

Viziunea unei schimbări iminente, a unui rupturi, a unei falii care urmează să separe universurile în care viețuiește omul sunt punctele generatoare de substanță narativă, Mihai Radu aducând în fața cititorilor oameni care își construiesc identități în afara lor, cu care nu rezonează deloc, în care nu se regăsesc, complet străine și abrutizate. („E ireal, spusese Adina, și uneori irealitatea e ca o igrasie, ca o ciupercă, alteori ca un puf de păpădie. Geo a simțit că va începe ceva care o să-i schimbe viața. Ceva radical, cum e moartea.”)

Respiră! are 155 de pagini, prima sa versiune fiind realizată în 5-6 zile, după cum a mărturisit autorul. Romanul are o structură simetrică, deschizându-se cu un reportaj TV care transmite repetitiv o scenă inspirată din realitate, cu un tânăr care se autoincendiază după ce ieșise dintr-o casă de pariuri. Secvența va fi recurentă și în carte ca o replică la felul în care tragediile umane se transformă în evenimente banale sau ca un avertisment la adresa consumerismului care devorează esența umanității. Ultimul capitol al cărții încheie rotund opera, cu fragmente din reportajul realizat de Adina, în note senzaționale, îngroșând latura emoțională, despre tragedia pe care a trăit-o ea însăși. Sunt fragmente din „minciuni” sau adevăruri trucate pe care le livrează media, în epoca în care imaginea este suverană, iar senzaționalul produce audiență și bani. Astfel, narațiunea principală este încadrată de formatul mediatic, romanul acesta păstrându-și, ca toată proza lui Mihai Radu, aspectul de critică socială, mass-media având un rol crucial în formarea opiniei publice și în modelarea percepției realității. Finalul se armonizează cu tema căutării identității, a identităților ascunse, explorând ideea că pericolul și răul pot fi invizibile și infiltrate în cotidian: „câți monștri sunt printre noi chiar acum? Cătă suferință aduc ei celor din jur, câți ochi pândesc în noapte, câte brațe așteaptă să ucidă?”

Căutarea identității este atât o căutare a adevărului despre ceilalți, cât și o introspecție asupra propriei capacități de recunoaște a răului și de apărare împotriva lui. Există o disonanță între aparență și realitate, între ceea ce se vede și ceea ce este/există cu adevărat. Monștrii nu sunt vizibili și recunoscuți în mod clar, ci se ascund în umbre, sub masca unei normalități aparente.

Atât Geo, cât și Adina, își construiesc o imagine falsă despre sine, aparent, „ambii erau doi mari producători de viață și bucurii”, el joacă rolul bărbatului împlinit, cu familie fericită, care călătorește prin toată lumea, în realitate, trăiește cu mama bolnavă, din pensia ei, într-o casă care ascunde mizeria, impostura și boala, ea vinde povestea vedetei de televiziune de succes, „o pasăre mare, cu aripi imense, care-și survola maiestuoasă viața”, opulența camuflând micimea caracterului unui om care nu crede în idealurile profesiei sale, care-și desconsideră publicul căruia i se adresează și nu are împliniri nici ca mamă sau soție: „Astfel, Adina l-a privit pe Geo și a văzut […] un om urât, un prost, a trăit groaznica senzație că acel bărbat e consecința logică a băiatului cu care copilărise până la 14 ani, după cum ea era urmarea logică a fetei de atunci, care voia atât de multe tâmpenii și care nu făcea altceva decât să se gândească la sine ca și cum ar fi trebuit să fie ceva prețios: ea, viața ei, un tablou agățat în mijlocul lumii, bretonul pe care și-l aranja în fiecare clipă, […] părinții și bunicii care îi tot garantau că e frumoasă și deșteaptă, însă ea, seara, la culcare, se gândea la sine ca la o cutie cu viermi și nu știa de ce îi e rău, ce se ascunde înăuntrul său, ce e acel abur, ce e acel întuneric pe care îl simte în interior și care nu poate fi numit sub nicio formă suflet.”

Deznodământul romanului care aduce o rezolvare a ambelor tipuri de conflicte în capitolul 18, e prezentat cinematografic, cu imaginea aurorală a eroinei care simte nevoia unui „zbor dumnezeiesc”. Pășește pe stradă, purtând urmele confruntărilor prin care a trecut. Privită de ochi străini, afișând imaginea unei femei nonșalante, pe care nimeni nu o întreabă nimic, vede un teren viran în care un bărbat cu echipament de tenismen lovește cu mingea într-un zid și alege să preia modelul bărbatului, să joace tenis, într-o confruntare cu viața, cu propriul eu, secvența legându-se de interogațiile personajului din finalul romanului, despre identitatea celorlalți, dar, mai ales, a sa.

Deși Mihai Radu folosește în Respiră! schema unui thriller, din care nu lipsesc suspansul, ritmul narativ alert, existența unor conflicte care escaladează, romanul este, în esență, construit minuțios, în spatele replicilor cinice, secvențelor încărcate de agresivitate, a confruntărilor pe viață și pe moarte, se ascund parabole ale existenței, simboluri ale condiției umane, avertismente asupra problematicilor actuale. Discursul fragmentat, care amintește de teatrul absurdului, absența incursiunii în trecutul personajelor, dar și a unei construcții psihologizante a personajelor, fac parte din stilul unei scriitor matur care nu dorește să epateze, ci să spună lucrurilor pe nume, analizând minuțios fenomene sociale. Fiecare personaj, fiecare situație, reflectă fragilitatea vieții, oferind cititorului nu doar o poveste captivantă, ci și o meditație profundă asupra naturii umane, transformând romanul într-o oglindă a societății contemporane și a provocărilor ei.

prof. Loredana Stan